DIALOG cu Maria Rotar, director adjunct la Teatrul Excelsior: „Aștept să mă îmbib de prospețimea unor tineri care se încăpățânează să facă teatru în vremuri de restriște.”

Explorează rubrica DIALOG și descoperă-i pe invitații actualei ediții a festivalului dincolo de scenă sau de marele ecran. Află cum s-au adaptat artiștii, criticii și managerii culturali la noile condiții provocate de pandemie și prin ce mijloace încearcă să promoveze actul cultural în societatea românească. 

Maria, mă bucur enorm că Festivalul de Teatru și Film „Șerban Ionescu” ne-a oferit prilejul de a ne reîntâlni. De fapt, aș vrea să încep dialogul nostru printr-o mărturisire. Îți recunosc că mă las surprinsă, cu fiecare revedere, de schimbarea raportului dintre noi două. În facultate mi-ai predat istoria teatrului românesc, așadar, ți-am fost studentă. În 2019 m-ai invitat să montez la Teatrul Excelsior din postura de director adjunct, iar eu nu mai eram studentă, ci regizoare. Acum ești unul dintre jurații festivalului de organizarea căruia mă ocup și, mai mult decât atât, am ajuns să-ți iau și interviul de față. Sincer, mi se pare de-a dreptul fascinant parcursul atât de dinamic al relației noastre și, de aceea, am o mare curiozitate: de câte ori ți s-a mai întâmplat ceva similar și cu cine?

Și pe mine mă bucură mult regăsirea noastră pentru că îmi întărește convingerea că viața ne e definită de un lung șir de întâlniri, deloc întâmplătoare. Eu însămi sunt suma unor mari întâlniri. Le-am căutat mereu, tocmai pentru că datorită lor sunt astăzi ceea ce sunt. Școala în care ne-am cunoscut pentru prima dată a fost și ea un loc de întâlnire și cunoaștere dinadins căutat, așa cum e teatrul în care lucrez astăzi. Un loc al schimburilor de taine și al revelațiilor generate de voi, studenții cu idealuri și resurse creative inepuizabile. Un loc în care am aflat lucruri despre „teatrul vostru”  și, în egală măsură, despre „al meu”.

Eu însămi sunt suma unor mari întâlniri. Le-am căutat mereu, tocmai pentru că datorită lor sunt astăzi ceea ce sunt.

Ca să poți să lucrezi cu rost, în lumea noastră, cred că cel mai important lucru este să cunoști. Oameni, evoluții, potențialități, parcursuri. Trebuie să fi ancorat în realitatea vremurilor tale, să încerci s-o cuprinzi cu mintea și sufletul. Să te racordezi la spiritul vremii, cu tot ce are el mai bun. Ori cel mai bun lucru sunt oamenii care ard pentru meseria lor. Și întâlnirile definitorii despre care vorbeam la început. Așa se face că urmăresc cu interes evoluția tinerilor artiști care m-au mișcat încă din școală și, în măsura în care este posibil, mă străduiesc să creez, la rândul meu, circumstanțele unor noi întâlniri, pe scenă, unde să își poată continua căutările personale care, inevitabil, converg cu ale mele. Am pariat mereu pe tinerii creatori, mai ales atunci când potențialul își cerea, pe bună dreptate, oportunități de manifestare și afirmare. Și ca să răspund, în sfârșit, întrebării tale, mărturisesc că sunt destui colegi din generații apropiate de a ta care au găsit la Teatrul EXCELSIOR un loc de încercare și descoperire. După experiențele din școală ne-am dat întâlnire la teatru cu Silvia Roman, Mădălin Hîncu, Ruxandra Manolovici, Tiana Alexe (doar pe ultimele două le-am cunoscut și la clasă). Iar pe mulți alții i-am „vânat” și îi urmăresc cu încredere încă de la spectacolele de debut din facultate, cu speranța unor noi întâlniri.

Am pariat mereu pe tinerii creatori, mai ales atunci când potențialul își cerea, pe bună dreptate, oportunități de manifestare și afirmare.

În plus, de câte  ori am putut, am invitat studenți sau proaspăt absolvenți să ni se alăture la diferite proiecte pentru că instituția noastră își propune să fie un catalizator al teatrului cu și pentru tineri. Cât despre poziția în care ne aflăm azi, trebuie să spun că mă bucură și mă măgulește în același timp. Tu ai ajuns să faci lucruri însemnate și ai ales să-ți fiu însoțitor de drum. Să-mi prilejuiești, la rândul tău, o serie de frumoase întâlniri pentru care îți mulțumesc.

Să vorbim totuși despre niște „chestiuni arzătoare la ordinea zilei”. Vreau să aflu ce a însemnat atât pentru tine, cât și pentru Teatrul Excelsior, perioada extrem de dificilă și debusolantă în care ne aflăm de mai bine de un an și jumătate. Cum ați reușit să vă adaptați și care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat?

Cred că cea mai mare provocare a noastră a fost să rămânem împreună și să nu pierdem contactul cu publicul. A trebuit, prin urmare, să găsim noi căi de a ajunge la el, dar și noi tipuri de conținut artistic. Arta teatrului este prin excelență una a întâlnirii „pe viu”, nemijlocite. Ori în pandemie, mai ales în perioada în care accesul în instituțiile de spectacole a fost interzis, tocmai această întâlnire trebuia prilejuită, dar în noi termeni pe care a trebuit să îi descoperim, testând. Am fost unul din puținele teatre care au refuzat să difuzeze spectacole înregistrate, din convingerea că niciun obiectiv de aparat de filmat sau încadratură, oricât de „deștepte” ar fi, nu pot să surprindă esența artei noastre și nici să genereze emoția care unește scena cu sala. Am ales atunci să creăm de la zero un alt tip de ofertă culturală, originală, folosind exclusiv resursele teatrului (și când spun resurse, mă refer în primul rând la cea umană și tehnică), o ofertă dedicată și adaptată exclusiv transmiterii pe canalele online.

Am fost unul din puținele teatre care au refuzat să difuzeze spectacole înregistrate, din convingerea că niciun obiectiv de aparat de filmat sau încadratură, oricât de „deștepte” ar fi, nu pot să surprindă esența artei noastre și nici să genereze emoția care unește scena cu sala.

Fără să pierdem nicio clipă din vizor publicul țintă și nevoile lui, am scris scenarii originale, am construit în tot teatrul „set-uri” de filmare, am regizat, interpretat, filmat, montat și editat noi singuri o serie de „show-uri” special concepute pentru receptarea în spațiul virtual. Am învățat noi „meserii” ce țin mai mult de zona cinematografiei, am descoperit alte tipuri și posibilități de a spune o poveste, ne-am testat limitele și ne-am îmbogățit cu tehnici și instrumente noi, extrem de utile și după revenirea la scenă. Și poate cel mai important, am rămas aproape, uniți, motivați, dând rost pentru noi și spectatori, unei perioade caracterizate altminteri de multă incertitudine și teamă. Pentru mine personal, cea mai mare provocare a constat în a ține oamenii aproape, în vremuri ce prescriau distanțarea. Echipa de care se bucură teatrul nostru mi-au făcut munca estrem de ușoară.

După atâția ani la conducerea unui teatru cu o identitate foarte clar definită, dat fiind publicul țintă căruia i se adresează, ne-ai putea împărtăși câteva dintre principiile elaborării unei stagiuni coerente?

Atunci când, împreună cu directorul și echipa noastră artistică elaborăm o nouă stagiune, ne raportăm în primul rând la nevoile beneficiarilor noștri. Încercăm să articulăm un tip de ofertă variată, dar care să răspundă mereu exigenței performanței. Abordăm mereu teme din zona de interes a publicului țintă, traduse, fie că e vorba de titluri clasice sau contemporane, prin limbaje artistice cât se poate de actuale, care să suscite interes și încet, încet, dependență de arta teatrală. Ne propunem, de asemenea, ca de la fiecare spectacol copilul sau tânărul să plece cu un gând ce poate încuraja apoi o ulterioară reflecție sau căutare. Dincolo de oferta spectaculară, încercăm să desfășurăm, de asemenea, programe și proiecte în care tinerii să participe activ la crearea actului de cultură, fie că e vorba de ateliere de scriere dramatică, de arta actorului sau fotografie, de laboratoare de creație teatrală sau concursuri vocaționale.

Ne propunem ca de la fiecare spectacol copilul sau tânărul să plece cu un gând ce poate încuraja apoi o ulterioară reflecție sau căutare.

Coerența în stagiunile unui teatru cred că e dictată de o bună cunoaștere a publicului și a nevoilor sale (nu întâmplător avem un consiliu artistic format din liceeni care ne racordează la vremuri). În egală măsură, coerența cred că e dată și de o permanentă preocupare pentru perfecționare și de obstinația de a nu te opri nicicând din căutarea și proliferarea valorii în orice activitate întreprinsă.

Nu cred că greșesc dacă afirm că Familia Addams este cel mai popular și admirat spectacol de la Teatrul Excelsior. După mine, el reprezintă dovada vie că publicul bucureștean este foarte interesat să vadă musical-uri. Aș vrea să aflu dacă v-ați gândit sau dacă credeți că ar fi potrivit să oferiți acestui gen foarte special de spectacol un loc aparte în repertoriul teatrului vostru.

Familia Addams este într-adevăr unul dintre titlurile foarte apreciate ale teatrului nostru. Apetența pentru acest tip de spectacol e amplificată, cred eu, de estetica extrem de ofertantă a musical-ului, de tipul de discurs sincretic care îmbină textul dramatic cu momentele muzicale și coregrafice minuțios lucrate, de ritmul alert și antrenat și, nu în ultimul rând, de gradul ridicat de performanță al echipei artistice și tehnice. În plus, cred că se bucură de popularitate și datorită faptului că musical-ul nu face parte din tradiția noastră spectaculară și că nu a fost, prin urmare, montat atât de des pe scenele din România pe cât poate că ar merita. Pentru echipa Teatrului EXCELSIOR abordarea acestui gen de spectacol a însemnat, în primul rând, o provocare pe care ne-am impus-o. O ocazie grozavă pentru a șlefui mijloacele artistice ale unor interpreți extrem de talentați, pentru a ne depăși limitele și a umbla pe drumuri prea puțin umblate. Bineînțeles că ne-am gândit că ar fi potrivit ca musical-urile să aibă un loc special în repertoriul nostru. Asta ne-ar diferenția și mai mult de celelalte instituții și ar pune, în continuare, în valoare calitățile excepționale ale actorilor și tehnicienilor noștri. Suntem însă, în primul rând, un teatru de repertoriu dedicat publicului tânăr și foarte tânăr și cred că suntem datori, nouă și lor, să continuăm căutările artistice în forme spectaculare dintre cele mai diferite și să nu ne oprim la una care, e drept, ne-a adus recunoaștere și extrem de multe satisfacții. Puteți fi siguri însă că în centrul strategiei noastre repertoriale stau spectacolele complexe în care să fie valorificate calitățile fizice și vocale extraordinare ale trupei.

Ce crezi că îi (poate) aduce pe copiii și adolescenții de astăzi la un spectacol? Și ce consideri că îi îndepărtează de teatru?

Cred că nevoia de poveste ne aduce pe toți la un spectacol. Capacitatea fantastică a teatrului de a suspenda, preț de câteva ceasuri, timpul și spațiul pentru a te muta într-un loc privilegiat, lipsit de povara propriilor neajunsuri. Un loc al uitării și regăsirii, al uimirii și al emoțiilor necenzurate. Pe adolescenți, nevoia de a nu mai fi singuri, de a se recunoaște în celălalt cred că îi motivează să vină la teatru.

Cred că nevoia de poveste ne aduce pe toți la un spectacol. Capacitatea fantastică a teatrului de a suspenda, preț de câteva ceasuri, timpul și spațiul pentru a te muta într-un loc privilegiat, lipsit de povara propriilor neajunsuri.

Spectacolele vii, incisive, cu ritmuri alerte și problematici curajoase din sfera preocupărilor specifice vârstei lor cred că sunt cheia. În cazul copiilor, cred că cel mai atrăgător e mirajul scenei. Cutia magică în care „supranaturalul” devine normalitate. Spectacolele cu eroi ce înving. În ambele cazuri, capacitatea artiștilor de a spune povești cred că e cârligul. De a crea lumi ancorate într-a noastră, traduse însă prin limbaje poetice. Teatralitatea, fantezia, metafora cred că îi aduc pe spectatori în sală. Iar de îndepărtat, discursurile moralizatoare seci, lozincile, lipsa imaginației și „civilia” urcată pe scenă cred că sunt principalele vinovate ale distanțării.

Aș vrea să pătrundem acum pe un tărâm ceva mai personal și să-ți spun că sunt foarte impresionată de întreaga ta pregătire universitară. Ai studiat actorie, limbi străine, regie de teatru, teatrologie și management cultural. Consideri că ți-ai descoperit vocația? Iar dacă da, când și cum s-a întâmplat?

E greu de zis dacă și când ți-ai descoperit vocația. Cred că noi oamenii suntem într-o permanentă schimbare. Prin urmare, atât așteptările, cât și nevoile sunt mereu înnoite. Cred însă că un om e pe drumul cel bun atunci când nu își dorește să fie în niciun alt loc decât în cel în care se află. Ori eu, în clipa de față, simt că sunt în locul în care trebuie, că fac lucrurile care îmi sunt cele mai dragi, printre oameni pe care îi simt ai mei. Iar asta e minunat. Întregul meu parcurs academic și întâlnirile cu niște profesori desăvârșiți m-au condus, fără îndoială, spre ceea ce sunt eu astăzi. Un om care simte că face lucruri cu rost.

Cred însă că un om e pe drumul cel bun atunci când nu își dorește să fie în niciun alt loc decât în cel în care se află.

În sfârșit, ce așteptări ai de la spectacolele pe care urmează să le vedem în festival? 

Aștept să mă îmbib de prospețimea unor tineri care se încăpățânează să facă teatru în vremuri de restriște. Aștept să le descopăr imaginarul, universurile de creație și limbajele prin care aleg să își articuleze discursurile artistice, în pofida multor condiționări. Aștept să le înțeleg motivația și resorturile. Și nu în ultimul rând, aștept să mă surprindă. Să ne bucure și să ne dea încredere într-un viitor luminos pentru arta spectacolului de teatru.

un articol de Andreea Ciocîrlan