INTERVIU Denis Imbrescu, actor: „Îmi doream să am mai multe meserii, iar actoria părea să le subsumeze pe toate”

INTERVIU

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră.

Denis, să începem dialogul nostru cu o întrebare „clasică”. Cum și de ce ai ales să urmezi o carieră în actorie?

Este dificil de pus degetul pe un moment anume. Cred că decizia a fost pur intuitivă, ușor inconștientă, dacă pot spune așa. Pe de-o parte, dorința de a pleca cât mai departe dintr-un loc cu perspective nu prea certe, pe de altă parte, șovăiala când venea vorba alegerii unei cariere anume; îmi doream să am multe meserii, iar actoria părea să le subsumeze pe toate.

Unde te vezi peste cinci ani? Dar peste zece?

Sunt într-un moment în care îmi doresc foarte mult să călătoresc. Peste cinci ani mă imaginez pescuind pe insula Fårö din Suedia, iar peste zece, în căsuța de vacanță din cel mai sudic punct al Italiei. Iar între aceste două borne kilometrice și sufletești, mă văd muncind și sperând.

Ești unicul protagonist al spectacolului Agamemnon. Cu alte cuvinte, am putea spune că joci într-un one man show. Unii actori consideră că este cel mai dificil gen de spectacol, ba chiar susțin că, în lipsa unor parteneri de scenă, nu au aceeași bucurie de a juca. Tu cum te poziționezi?

Mă poziționez ca un învățăcel. A fost o șansă de care am încercat să profit cât pot de bine. Acest tip de experiență îmi era complet străin. Am mai stat singur pe o scenă, dar nu timp de o oră si douăzeci de minute, am spus chiar și text singur pe scenă, dar niciodată o piesă întreagă. A fost, în primul rând, o oportunitate de descoperit, de încercat și de însușit lucruri noi. Iar pentru mine, în punctul în care mă aflam, orice șansă de a fi în fața publicului era însoțită de aceeași mare bucurie.

Ai lucrat și cu regizori români, dar și cu un columbian. Ce diferențe ai sesizat între felul nostru de a aborda un text și al lui Alejandro? Dar, mai ales, care a fost cea mai mare provocare la repetiții?

Alejandro este un columbian care a studiat regia in România, deci felul de abordare a fost, în linii mari, același. Mi-a prezentat un concept, am discutat despre text, l-am disecat, am identificat situațiile, le-am disecat și pe ele, am răspuns la de ce-uri, la cum-uri, am stabilit când și unde, ne-am contrazis și ne-am dat dreptate acolo unde era cazul. Singura diferență să fi fost faptul că „lucrul la masă” a durat mai puțin decât în mod normal. Dar asta se poate datora și faptului că eram doar doi oameni, deci doar două păreri. Provocarea cea mai mare credeam că va fi legată de barierele de limbaj. Mă întrebam dacă, în eventualele blocaje, voi putea să mă fac înțeles, dar și dacă el va reuși să-mi transmită, într-un mod cât mai concret, propunerile. S-a dovedit ca fiind o frică neîntemeiată, și pentru că el vorbește o română surprinzător de bună, dar și pentru că nivelul de comunicare a fost – scuzați patetismul – dincolo de cuvinte.

Provocarea cea mai mare credeam că va fi legată de barierele de limbaj. Mă întrebam dacă, în eventualele blocaje, voi putea să mă fac înțeles, dar și dacă el va reuși să-mi transmită, într-un mod cât mai concret, propunerile.

Spectacolul vostru depinde foarte mult de interacțiunea directă cu publicul. Practic, spectatorii își asumă rolul de actori în anumite momente. Ce ne poți spune despre dinamica aceasta dintre spectator și actor? Ce ai observat de la o reprezentație la alta?

Am observat că spectatorii pot fi actori foarte buni. Am avut supriza să găsesc reacții atât de autentice și veridice din partea oamenilor cu care interacționam încât îmi era frică să nu devin tocmai eu cel fals și nesigur din relație. Unii dintre ei pășeau cu o așa lejeritate în convenția propusă încât aveam impresia că făceau parte din regie și Alejandro i-a pus acolo intenționat pentru a-mi da răspunsurile de care aveam nevoie. Interacțiunea continuă și nemijlocită cu publicul conținea acel factor de supriză, care făcea ca situația să fie mereu vie și într-o continuă transformare. În acest sens, spectacolul putea dura de la o oră la o oră și 30 de minute, în funcție de variațiile interacțiunii.

Am observat că spectatorii pot fi actori foarte buni. Am avut supriza să găsesc reacții atât de autentice și veridice din partea oamenilor cu care interacționam încât îmi era frică să nu devin tocmai eu cel fals și nesigur din relație.

Mulți artiști consideră că teatrul este, deopotrivă, o formă de cunoaștere a celuilalt și de autocunoaștere. Ce ai descoperit despre tine odată cu acest rol?

Am descoperit defecte desigur, dar nu le pot spune aici, poate citește cineva care are o părere bună despre mine și risc să i-o schimb. Glumesc. Sigur că întâlnirea cu un nou proiect, cu un nou rol, este și un bun prilej de introspecție. Întrebările pe care și le pune Agamemnonul lui Rodrigo García cred că sunt de ordin general. Problematizează teme mari, cum ar fi familia, iubirea, speranța, credința, politica, etc. Face o radiografie a societății actuale în care nu se regăsește, are frământări interioare, pune întrebări și caută mereu răspunsuri. De multe ori, acest Agamemnon a materializat chestiuni pe care fie le-am simțit, dar nu le-am realizat, fie le-am gândit, dar nu le-am verbalizat. Asta pe plan personal. Ce ține de meșteșug, experiența a fost cât se poate de complexă. Fiind singur pe scenă un timp relativ lung, am dobândit o mai multă siguranță, am fost obligat la o gestionare profesionistă și metodică a efortului, am (re)descoperit plăcerea de a improviza, de a fi privit, de a „mă juca” și de a juca.

Ai o întâmplare memorabilă de la repetiții pe care ai vrea să ne-o împărtășești?

O întâmplare anume nu știu să spun. Amuzante și cu ușoare accente de psihoză erau momentele în care repetam interacțiunea cu publicul, cu niște scaune goale. Practic, eu reacționam la reacția din capul meu a spectactorului invizibil din fața mea. Era clar că oricât aș repeta, variațiile sunt atât de multiple, încât era aproape imposibil să anticipez cu exactitate ce ar putea face sau spune partenerul-spectactor.

Amuzante și cu ușoare accente de psihoză erau momentele în care repetam interacțiunea cu publicul, cu niște scaune goale. Practic, eu reacționam la reacția din capul meu a spectactorului invizibil din fața mea.

Ce rol ți-ai dori cel mai mult să joci și de ce?

Nu am avut niciodată o aspirație de acest gen. Prefer să mă las surprins. Dar mărturiesc că îmi place tare mult replica: „Regatul meu pentru un cal”. *wink-wink

În sfârșit, o ultimă curiozitate. Aș vrea să-mi povestești spectacolul tău preferat și contextul în care l-ai descoperit.

E complicat să numesc un spectacol anume, prefer să vă povestesc o încercare de a vedea un spectacol de teatru. În 2016, când eram student în anul întâi, a fost invitat la Festivalul Național de Teatru spectacolul Livada de vișini a lui Lev Dodin. Știam că este de mult sold-out, dar am zis să îmi încerc totuși norocul, mizând pe avantajele carnetului de student. Am fost cu două ore înainte în fața teatrului, încercând să câștig teren în fața colegilor, pe principiul primul venit, primul servit. Acolo însă, am constatat cu stupoare că erau deja alți 12-15 studenți care au gândit același lucru.

În 2016, când eram student în anul întâi, a fost invitat la Festivalul Național de Teatru spectacolul Livada de vișini a lui Lev Dodin. Știam că este de mult sold-out, dar am zis să îmi încerc totuși norocul, mizând pe avantajele carnetului de student.

După diverse încercări eșuate de tocmeală cu doamnele care se ocupau de verificarea biletelor și de ghidarea spectatorilor spre sala de spectacol, mi-am luat soarta în propriile mâini. Am pătruns în teatru pe o altă intrare, mai puțin păzită, dar necunoscând locul, ajungeam oriunde, mai puțin la sala pe care o căutam: am găsit cabinele actorilor, camera tehnică, un salon de croitorie, niște spații de depozitare, o sală ce părea a fi de dans, multe scări, și mai multe holuri, plus alte încăperi frumoase. Treceam pe lângă aceste locuri ca un vizitator străin la un muzeu național. Toată bâjbâiala a durat (cred) vreo jumătate de oră, timp în care mă și imaginam cum apar pe scenă pentru că am încurcat cine știe ce uși și, în loc să fiu spectactor, mă trezesc actor. Teroarea părea că s-a terminat când m-am luat după niște domni care era clar că știau locul mai bine decât mine.

foto din Livada de vișini de A.P. Cehov, regia Lev Dodin

Am ajuns, într-un final, într-o sală pe trei sferturi plină, cu multă frăsuială și emoție. M-am așezat pe primul scaun liber pe care l-am vazut. Am fost ridicat de persoana care plătise pentru locul respectiv. M-am așezat pe al doilea. Am fost ridicat. Al treilea. Tot ridicat. S-a repetat aceeași poveste până ce singurele scaune libere erau tocmai în partea opusă și ar fi trebuit să traversez toată sala riscând să par un intrus. Se aude gongul. Fug la o lojă. Toate scaunele sunt ocupate, intru, salut umil și mă așez pe o treaptă. Se sting luminile. Se deschide ușa lojei, intră un domn pompier și iese cu tot cu mine. Mă smucesc, intru în altă lojă, mă întind pe podea, la picioarele spectatorilor din primul rând, cu fața spre scenă. Se deschide ușa cu (posibil) același pompier în prag, moment în care toți oamenii din lojă se întorc spre el și spun la unison: ȘHHH!!! Pompierul a ieșit, eu am rămas și a fost cel mai frumos spectacol pe care l-am văzut vreodată. Acel Lopahin m-a făcut să ignor complet orice durere de spate sau genunchi.