INTERVIU Maria-Luiza Dimulescu, coregrafă: „Am avut un noroc foarte mare pentru că am lucrat cu oameni implicați, profesioniști și care îmi sunt prieteni.”

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră. 

Spectacolul tău de licență din 2019, Ultima picătură,  transpunea în mișcare un subiect percutant: abuzul sexual. Ai spus atunci că este o creație despre femeile puternice care au răbdat până la ultima picătură. Femei care au învățat să moară și să reînvie. În 2021, odată cu spectacolul de disertație, Bad feminist, pe care urmează să-l vedem în festival, aduci în atenția publicului prejudecățile despre condiția și imaginea femeii în societate. Așadar, sunt foarte curioasă să aflu de unde s-a născut nevoia ta de a aborda astfel de teme, fiindcă sunt convinsă că ai o motivație foarte puternică. 

Ca direcție artistică m-a interesat până acum realitatea cotidiană, o sursă inepuizabilă de inspirație. Cred cu tărie că arta are rolul de a pune în lumină problematici prezente în societatea contemporană pentru a lansa întrebări și a trage poate un semnal de alarmă în legătură cu acestea. Spectacolul de licență Ultima Picătură vorbește despre o problemă gravă prezentă în spațiul social și a pornit de la o experiență personală, motiv pentru care mi-am dorit să dezvolt mai mult cercetarea în acest sens și să încerc să realizez un proiect de o amploare mai mare. Astfel, după 2 ani de la realizarea acestui spectacol, am implementat împreună cu Asociația Delazero proiectul Ultima Picătură, proiect co-finanțat de AFCN ce are două componente: cea socială, care a constat în ateliere de terapie prin dans pentru victimele violenței domestice și cea artistică, ce a presupus crearea spectacolului Dar de ce să tac?. Bad Feminist a fost o abordare la fel de sinceră a unei problematici care mă afectează în mod direct. Sunt femeie, trăiesc în această societate și chiar dacă lucrurile s-au schimbat extrem de mult de-a lungul timpului, încă sunt afectată de viziunea tradiționalistă moștenită din generație în generație.

Cred cu tărie că arta are rolul de a pune în lumină problematici prezente în societatea contemporană pentru a lansa întrebări și a trage poate un semnal de alarmă în legătură cu acestea.

În Bad feminist, mișcarea și cuvântul se întrepătrund constant, ba chiar intră într-o relație care pare voit pleonastică. Aș vrea să știu, mai întâi, unde crezi că se încadrează creația ta. Este un spectacol de dans contemporan, de teatru-dans sau un performance? Și, mai mult decât atât, de ce ai simțit nevoia să introduci și text într-o lucrare coregrafică? 

Textul a apărut treptat în spectacolul Bad Feminist, nu a fost ceva ce mi-am propus de la început. Pe măsură ce lucram la realizarea coregrafiei, am simțit că unele situații pe care voiam să le creez, în special cele comice, ar fi susținute mai bine prin text sau prin mișcare acompaniată de text. Cred că spectacolul se duce în zona de teatru-dans atât datorită modului în care este folosit textul, cât și a felului în care se dezvoltă situațiile scenice. 

Cum ai lucrat la realizarea textului împreună cu Emma Mateciuc și Andrei Redinciuc? 

O parte din text exista înainte ca Emma Mateciuc să devină performer al spectacolului, însă simțeam că trebuie aduse îmbunătățiri. Totodată, aveam nevoie și de cineva care să îmi dea câteva indicații în legătură cu interpretarea textelor și cu ritmul acestora. Așadar, în primă fază, atât Emma cât și Andrei Redinciuc m-au ajutat să „curăț” fragmentele deja existente. Odată cu integrarea personajului Emmei am început să ne gândim împreună la mai multe variante, am schițat propunerile prin improvizație, iar mai apoi, Andrei Redinciuc a cizelat textul și l-a adus la o variantă finală. Implicarea lor a adus un mare plus spectacolului întrucât era nevoie de niște texte comice, foarte bine gândite, uneori mai subtile, alteori extrem de evidente, iar experiența lor de actori și-a spus cuvântul.

Ce legătură există între spectacolul tău și cartea cu același titlu a scriitoarei Roxane Gay?

Roxane Gay și-a găsit propria încadrare în feminism, propriul mod de a privi lucrurile, însușindu-și titlul de Bad feminist: o persoană imperfectă care nu se poate ridica la standardele feminismului ideal adesea prezentat de social media. O persoană care vede dincolo de aceste aparențe ale idealului și își dă seama că feminismul înseamnă mult mai mult de atât. O femeie care își permite să greșească, își permite să își satisfacă plăceri considerate ca fiind nefeministe, însă poate simultan să lupte pentru drepturile femeilor. O femeie care poate să accepte faptul că există femei care nu se identifică cu această mișcare, că există societăți în care femeile văd egalitatea între sexe într-un alt mod și care reușește, totodată, să lupte în continuare pentru drepturile acestor femei. Această carte mi-a deschis o nouă perspectivă prin introducerea unei categorii din care simțeam că fac parte, dar pe care nu știam cum să o verbalizez. Bad feminism exprima exact ceea ce simțeam referitor la poziția mea față de feminism și îmi oferea oportunitatea de a evada dintr-o lume a preconcepțiilor în care totul se situa la extreme. 

Roxane Gay și-a găsit propria încadrare în feminism, propriul mod de a privi lucrurile,  însușindu-și titlul de Bad feminist: o persoană imperfectă care nu se poate ridica la standardele feminismului ideal adesea prezentat de social media.

Dacă există ceva cu care rămâi din Bad feminist, cu siguranță sunt imaginile foarte expresive și poetice pe care le-ai construit cu multă migală. Aș vrea să știu care a fost procesul din spatele creației tale. Momentele s-au născut prin improvizații în timpul repetițiilor sau ai avut dinainte o idee foarte clară despre ceea ce îți dorești să faci și cum vrei să arate? 

În linii mari, am știut de la început în ce direcție doresc să mă îndrept cu spectacolul. Știam, în primul rând, că vreau ca în colțul din dreapta să fie un cuptor cu microunde. M-am trezit cu această imagine peste noapte și timp de aproximativ două luni am încercat să o scot din cap pentru că nu reușeam să îi găsesc neapărat o justificare. Știam și faptul că vreau ca spectacolul să aibă o structură fragmentată, să fie un duet și să aibă un caracter comic, dar care să lase să se evidențieze dramatismul și grotescul unor gesturi, acțiuni și situații inspirate sau preluate din realitatea cotidiană. Voiam ca spectacolul să aibă o tentă extrem de personală, dar pe de altă parte, să îi lase publicului posibilitatea de a se regăsi în anumite situații prezentate. 

Voiam ca spectacolul să aibă o tentă extrem de personală, dar pe de altă parte, să îi lase publicului posibilitatea de a se regăsi în anumite situații prezentate.

Mișcarea s-a născut din improvizații, la fel și situațiile comice, însă am încercat să vin de fiecare dată la repetiții cu câteva propuneri gândite de acasă. Multe dintre ele nu au funcționat, însă au servit ca punct de plecare în conturarea unora mai potrivite. Atmosfera de la repetiții a contat extrem de mult, la fel și faptul că Denisa este, pe de o parte, o interpretă profesionistă și foarte implicată, iar pe de altă parte, îmi este o prietenă foarte bună, legătură care s-a consolidat și mai mult pe parcursul repetițiilor. Am avut un noroc foarte mare pentru că am lucrat cu oameni implicați, profesioniști și care îmi sunt prieteni. Emma Mateciuc a avut un aport destul de mare chiar dacă a intrat în spectacol cu o săptămână și ceva înainte de premieră, iar prezența ei a ridicat cu siguranță atmosfera spectacolului. Cu Adrian Piciorea am lucrat la mai multe proiecte și știu că poate descifra explicațiile mele și poate veni cu propuneri în sensul conceptului. Cu Miruna Croitoru, scenografa spectacolului, nu lucrasem înainte, însă a fost o surpriză plăcută, în principal, pentru că nu a spus niciodată „nu” propunerilor mele care, de multe ori, păreau sau chiar erau imposibil de realizat.

Am avut un noroc foarte mare pentru că am lucrat cu oameni implicați, profesioniști și care îmi sunt prieteni.

Cel puțin în teatru, regizorii joacă foarte rar în spectacolele pe care le montează. În schimb, când vine vorba de dansul contemporan, de multe ori, coregrafii sunt și performeri în propriile creații. Sunt curioasă să aflu, mai întâi,  de ce ai ales să fii și interpretă în Bad feminist, iar mai apoi, aș vrea să-mi spui cât de dificil este să lucrezi simultan din interiorul și exteriorul propriului spectacol. Care sunt, de fapt, avantajele și dezavantajele acestui rol dual? 

Deși în mod normal este un avantaj să nu performezi în propriul spectacol deoarece poți fi mult mai atent la detalii și la imaginea de ansamblu și poți avea o viziune mult mai amplă și poate chiar mai obiectivă asupra modului în care se construiește spectacolul, consider că, pentru Bad Feminist a fost un plus faptul că am avut un dublu rol. Bad Feminist este un spectacol ce are un caracter subiectiv, fiind într-o foarte mare măsură despre mine și Denisa, despre relația noastră de prietenie, despre fricile noastre, despre sensibilitățile noastre, despre corpul nostru etc. Evident, toate aceste particularități au fost expuse în spectacol într-un mod care îi lasă spectatorului oportunitatea de a se identifica atât cu anumite situații, cât și cu anumite trăsături ale personajelor. 

Bad Feminist este un spectacol ce are un caracter subiectiv, fiind într-o foarte mare măsură despre mine și Denisa, despre relația noastră de prietenie, despre fricile noastre, despre sensibilitățile noastre, despre corpul nostru etc. 

Un alt factor care m-a determinat să aleg să performez în spectacol este faptul că eu și Denisa avem corporalități diferite, lucru care mi-a oferit posibilitatea de a contura două personaje aflate aproape la poli opuși. Tot în acest registru m-au inspirat și diferențele foarte pregnante dintre noi două, plecând de la înălțime și ajungând la modurile distincte în care ne raportăm la anumite situații, deoarece oferă, pe de-o parte, multiple perspective de a privi lucrurile, iar pe de altă parte, dă naștere unor momente comice. Un alt lucru care, cel puțin în facultate, ne determină să fim proprii interpreți, este faptul că nu sunt mulți performeri dispuși să lucreze la un proiect de acest gen, iar cei care sunt dispuși, au un timp destul de limitat, fiind simultan în mai multe proiecte. Deci este un avantaj să fii propriul interpret pentru că știi sigur că vei fi mereu la repetiții.

Este un avantaj să fii propriul interpret pentru că știi sigur că vei fi mereu la repetiții.

La ce lucrezi în prezent și ce planuri de viitor ai? 

În prezent sunt parte a instalației performative Isolation in a series of liminal states, realizată de Simona Deaconescu, care a avut premiera recent și în spectacolul Pandemic Solos ce urmează să plece în turneu. Urmează să prezentăm spectacolul Dar de ce să tac? în Festivalul Dans Nomad din Timișoara. În ceea ce privește viitoarele proiecte, am câteva idei de subiecte pe care aș vrea să le abordez, însă în momentul de față nu este nimic concret. Ce știu cu siguranță este faptul că aș vrea să găsesc o continuitate a proiectului Ultima  Picătură.

În sfârșit, ce mesaj ai pentru publicul festivalului nostru? 

În primul rând, vreau să le mulțumesc pentru faptul că sunt prezenți la acest festival, lucru care înseamnă automat că susțin tinerii artiști. Sper că, în urma spectacolelor vizionate, vor rămâne inspirați, vor râde, se vor regăsi, își vor pune întrebări sau doar se vor relaxa. Oricum ar fi, dacă ajunge ceva de la noi la ei, cred că scopul nostru a fost îndeplinit.

Sper că, în urma spectacolelor vizionate, vor rămâne inspirați, vor râde, se vor regăsi, își vor pune întrebări sau doar se vor relaxa. Oricum ar fi, dacă ajunge ceva de la noi la ei, cred că scopul nostru a fost îndeplinit.

un articol de Andreea Ciocîrlan

Află mai multe despre spectacol și când îl poți vedea AICI.