INTERVIU Denisa Anastasiu, coregrafă: „Dansul mi-a schimbat viața în multe privințe.”

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră. 

Denisa, știu că majoritatea coregrafilor își descoperă pasiunea pentru dans de timpuriu. Cum a fost în cazul tău?

Nu pot spune că am văzut un spectacol de dans și am rămas fermecată de magia acestuia sau că dansam prin casă de plăcere. Contactul meu cu dansul a avut loc doar din nevoia părinților mei de a mă disciplina, eu fiind un copil rebel. Acest lucru, cu siguranță, a funcționat, iar relația pe care am construit-o în timp cu dansul este puternică și sinceră. Când spun relație sinceră, mă refer la faptul că, fiind împinsă de la spate în acest domeniu pe care nu eu l-am ales, nu vedeam un motiv pentru a mă dedica în vreun fel. Dar la un moment dat, mi-a adus o satisfacție și, treptat, am devenit curioasă. Apoi, fără să-mi dau seama, a devenit un stil de viață. Dansul mi-a schimbat viața în multe privințe. Mi-a dat un scop, un loc de refugiu, un limbaj personal de a mă exprima. Mi-a dat ce aveam nevoie. Mi-a luat un timp să înțeleg de ce merită să depun atâta efort, iar când am înțeles, am devenit dependentă de el. În acest moment mă simt cel mai bine în postura de interpret și, în majoritatea cazurilor de până acum, acesta a fost rolul meu.

Dansul mi-a schimbat viața în multe privințe. Mi-a dat un scop, un loc de refugiu, un limbaj personal de a mă exprima. Mi-a dat ce aveam nevoie.

Cel puțin în România, dansul contemporan este un domeniu artistic greu accesibil majorității. Vreau să știu dacă îmi împărtășești părerea și, mai mult decât atât, vreau să aflu cum vezi tu dansul contemporan în contextul cultural românesc.

Da, consider că este greu accesibil, din păcate, atât majorității, cât și celor din domeniu care vor să îl acceseze la un nivel profesionist. Consider că această problemă provine din sursa principală care scoate generații de dansatori. Atenția este mai mult pe predarea tehnicii dansului clasic, dansul contemporan fiind mai mult o opțiune pentru cei care nu s-au descurcat în dansul clasic, iar predarea acestuia este superficială, fiind mai mult o combinație între tehnicile existente (Cunningham, Graham, Horton etc.). Cu toate astea, observ cum din ce în ce mai mulți oameni din domeniu luptă pentru dezvoltarea calității dansului contemporan la noi în țară. Sunt din ce în ce mai multe workshop-uri, festivaluri, evenimente care sa îl promoveze și să îl facă mai accesibil atât publicului, cât și celor din domeniu.

Ce coregrafi te inspiră și care este spectacolul tău preferat?

Îmi este dificil să răspund pentru că nu pot alege un spectacol favorit. Fiecare spectacol este o altă experiență nouă în care se regăsește esența coregrafului. Mi se pare ceva unic să începi să cunoști pe cineva privind o creație de-a sa. Mi-au rămas în minte și continuă să mă inspire spectacolele care m-au luat prin surprindere. Nu mesajul este cel pe care îl caut neapărat, ci cum este ambalat, prezentat, transmis… Am găsit inspirație atât în spectacole de dans contemporan, cât și în spectacole de musical, dans clasic, neoclasic. Toate au fost atât de diferite și unice încât nu pot să aleg doar unul. În schimb, pot să spun că această inspirație am găsit-o în spectacolele în care coregrafii nu și-au impus limite.

Nu mesajul este cel pe care îl caut neapărat, ci cum este ambalat, prezentat, transmis…

Ce îți dorești să transmiți prin dans?

Nu cred că vreau să transmit ceva anume prin dans, cel puțin acum nu îmi vine nimic în minte pentru că, în general, este ceva ce poate îți propui în momentul creației coregrafice sau instrucțiunile pot veni direct de la persoana care creează. Atunci, ca interpret, ești acolo pentru a înțelege cât mai bine viziunea coregrafului și a crede în ce dorește acesta să transmită. Altfel, dacă mă gândesc la cazurile în care sunt eu cu mine sau cele în care sunt în poziția de coregraf, m-au frământat diferite teme, în funcție de etapa vieții în care m-am aflat.

Ce întâlniri ți-a prilejuit școala și care au fost cele mai mari provocări din anii de studiu de la UNATC?

Pentru mine, cea mai mare provocare a anilor de studiu la UNATC a constat în înțelegerea și aplicarea unui proces eficient de lucru pentru un spectacol. Este complicat să coordonezi tot ce ține de un spectacol, iar stresul cel mai mare intervine atunci când ai o echipă de oameni față de care ai responsabilitatea de a veni pregătit. M-a ajutat foarte mult experiența de a crea o piesă coregrafică. Acest proces mi-a pus la încercare abilitatea de a găsi modalități de creație, iar cea mai mare provocare a venit din obligația de a renunța, în unele situații, la cum îmi este mie ușor să mă mișc pentru a pune în valoare abilitățile interpreților.

Pentru mine, cea mai mare provocare a anilor de studiu la UNATC a constat în înțelegerea și aplicarea unui proces eficient de lucru pentru un spectacol.

Iar acum să vorbim puțin și despre Bad feminist. Cum ai colaborat cu Maria-Luiza și care este poziția ta față de subiectul spectacolului?

Bad feminist nu a fost primul proiect la care am lucrat cu Maria, așa că atunci când ne-am apucat de spectacol știam deja ce așteptări să avem una de la cealaltă. Când am început, Maria avea deja un punct de plecare. Bad feminist luase deja o formă în primul ei an de master, însă cu șase interprete și, automat, momente structurate diferit față de varianta finală. A fost o provocare să lucrăm un duet de o oră. Ne-a limitat în unele situații în care doream să dezvoltăm ceva mai lung și complicat pentru că trebuia să ne gândim la niște momente de pauză pentru noi în care să ne odihnim puțin, dar fără să stagneze spectacolul. Asta a fost foarte bine pentru că situația ne-a obligat să găsim soluții în dezvoltarea textului, scenografiei și detaliilor care au împlinit acest spectacol. Relația pe care o am cu Maria este una specială pentru că prietenia noastră a fost  consolidată de proiectele la care a trebuit să lucrăm împreună și la care ne-am dat seama cât de bine ne completăm. Astfel, procesul spectacolului a fost o pasă continuă de dezaprobări, aprobări, „de ce-uri” care au venit atât din partea mea, din dorința de a înțelege viziunea ei, cât și din partea ei, în momentele în care îi provocam propunerile. Mă regăsesc în subiectul spectacolului și, mai mult decât atât, mă regăsesc în personajul meu.

Relația pe care o am cu Maria este una specială pentru că prietenia noastră a fost  consolidată de proiectele la care a trebuit să lucrăm împreună și la care ne-am dat seama cât de bine ne completăm.

Care sunt momentele tale preferate din spectacol? Dar din repetiții?

Am mai multe momente preferate din spectacol. Unul dintre ele este, culmea, cel în care eu nu am un rol foarte important, doar îi împletesc părul Mariei în timp ce ea se află într-un interviu cu al treilea personaj episodic, reporterul, interpretat de Emma Mateciuc. Îmi place foarte mult cum au construit replicile în așa fel încât totul ia ritmul unui meci de ping pong. În afară de asta, ridicolul replicilor mi se pare ilar, iar momentul în sine portretizează perfect interesul societății pentru cancanuri legate de viața femeii, dar și pe femeia care se lasă atrasă în acest joc. Din repetiții, pe scurt, pot spune că, din trei ore, o oră și jumătate o petreceam râzând. Un aspect la care trebuie să lucrăm, dar cel mai probabil nu o să ne redresăm. Oricum, sesiunile de râs au fost binevenite și au asigurat o atmosferă mai relaxată în care să putem veni cu tot felul de propuneri. În procesul de lucru ne-am dat frâu liber să vedem la ce nivel de ridicol putem ajunge, iar cel mai înalt nivel a fost când dansam cu Maria, una în brațele celeilalte, obraz în obraz, așa, bătrânește, pe o bucată crudă de carne. Acum că mă gândesc, mai este și momentul în care m-a plesnit cu bucata de carne peste față. Nu pot alege care moment este mai ridicol. Nu multe persoane știu detaliul acesta însă, inițial, finalul era împărțit între o prăjitură (care a și rămas în spectacol) și o halcă de carne. Din multe motive, am considerat, până la urmă, să mergem în altă direcție.

 Din repetiții, pe scurt, pot spune că, din trei ore, o oră și jumătate o petreceam râzând. (…) Sesiunile de râs au fost binevenite și au asigurat o atmosferă mai relaxată în care să putem veni cu tot felul de propuneri.

Cum ai descrie Bad feminist  în câteva cuvinte?

Un spectacol de teatru-dans despre femei, cu femei și cu mult roz.

Cui crezi că i se adresează spectacolul vostru și de ce ai vrea ca publicul să-l vadă?

Spectacolul se adresează tuturor, chit că sunt atrași în mod direct de subiect sau nu. Consider că am avut grijă să acoperim o gamă largă care să atragă privitorii, așa că cine caută text, coregrafie, scenografie, femei, comedie și multe altele, le găsește la noi în spectacol și mi-ar face plăcere ca publicul să ne vadă spectacolul și să ne împărtășească părerile pentru că, în fond, fără ei nu ar mai fi un spectacol.

un articol de Andreea Ciocîrlan

redactat de Delia Dușa