DIALOG cu Slava Sambriș, regizor: „Cred că teatrul trebuie făcut acolo unde nu prea este.”

Explorează rubrica DIALOG și descoperă-i pe invitații actualei ediții a festivalului dincolo de scenă sau de marele ecran. Află cum s-au adaptat artiștii, criticii și managerii culturali la noile condiții provocate de pandemie și prin ce mijloace încearcă să promoveze actul cultural în societatea românească. 

Slava, pentru o bucată de vreme, noi doi am fost colegi în facultate. Am avut șansa unei întâlniri, aș îndrăzni să spun, providențiale cu regretatul profesor și regizor Alexandru Darie. Cu Ducu. Întâlnirea asta ne-a marcat foarte mult pe amândoi și pe fiecare în alt fel. Iată că ne regăsim din nou împreună, tu în calitate de jurat, iar eu în postura de organizator al Festivalului de Teatru și Film „Șerban Ionescu”. Aș începe, așadar, dialogul nostru cu o întrebare dublă. Ce te urmărește încă, atunci când creezi, din ceea ce ne spunea Ducu la cursurile de regie și ce consideri a fi cel mai important de transmis „de la catedră” unui student care alege să facă această meserie?

Îl am în gânduri mereu pe domnul profesor, pe Ducu. În momentul în care îmi reușește o repetiție sau un spectacol, dar și în momentul în care nu-mi iese ceva, mă gândesc „Oare ce-ar fi zis el?” Mă întreb ce-ar fi zis Ducu dacă îmi vedea premiera. „Mă, Slavca, asta se cheamă: te uiți la un biscuite și vrei să vorbești despre sensul vieții…” sau „Bravo, mă, Slavca!” Și acum, dacă mă apuc de un spectacol, îmi amintesc de Ducu (cred că îl am în subconștient), care mă ia mereu la întrebări: „De ce vrei să faci spectacolul ăsta? Ce te macină? Cum adică? Adică de ce? Adică? Ce vrei să spui cu asta? Cum ajungi la asta? Ce este spațiul?” Mi-e dor de el. Uneori, cred că am visat că l-am întâlnit. Dacă mi s-ar cere să transmit un mesaj studenților, le-aș zice sa aibă grijă de copilul din ei și să fie sinceri în raport cu meseria.

Și acum, dacă mă apuc de un spectacol, îmi amintesc de Ducu (cred că îl am în subconștient), care mă ia mereu la întrebări.

Ce a schimbat experiența anilor petrecuți în București la regizorul Slava Sambriș? 

Am senzația că m-a călit viața de la București. Pentru mine UNATC a însemnat un al doilea val de tinerețe. Întâlnirea cu Ducu, prezența căruia mă copleșea și, deseori, aveam senzația că nu vorbește un om cu mine, ci o bibliotecă imensă, m-a motivat să continui această meserie atunci când eram pe cale să mă retrag. Apoi, UNATC-ul unde, dacă scoți un spectacol, chiar dacă nu e unul bun, este o mare reușită. Cred că școala și orașul m-au maturizat. Ducu m-a invățat despre magia teatrului. Ducu înseamnă dragoste. Ducu m-a învățat să gândesc atunci când fac un spectacol și sper că-mi reușește. Mi se pare că am devenit mai cuminte, mai calculat ca regizor și nu știu dacă e tocmai bine…)))

Am senzația că m-a călit viața de la București. Pentru mine UNATC a însemnat un al doilea val de tinerețe.

Dacă ai avea puterea de a te întoarce în trecut, ce alegeri privitoare la parcursul tău în teatru ai schimba? Și, mai ales, de ce?

Nu știu cum să răspund la întrebarea asta… Eu nu-mi dau seama ce aș schimba pentru că orice întâlnire legată de teatru pe care am avut-o mi-a adus ceva nou. Toate experiențele pe care le-am trăit pe parcurs au fost lecții de viață. Mi s-a oferit ocazia să fiu angajat ca actor și, totodată, să am și libertatea de a monta la Teatrul Ognivo de la Mitisce, Moscova, dar nu am rămas. Uneori, îmi zic că a fost o prostie să ratez acea șansă, alteori, mă gândesc că toate s-au întâmplat spre binele meu. Cred că teatrul trebuie făcut acolo unde nu prea este.

Mi s-a oferit ocazia să fiu angajat ca actor și, totodată, să am și libertatea de a monta la Teatrul Ognivo de la Mitisce, Moscova, dar nu am rămas.

Ce îți place și ce detești cel mai mult în teatrul românesc? Dar în cel din Republica Moldova?

Îmi place că se merge mult mai departe în teatru. Îmi place că unii actori români sunt inteligenți, au cunoștințe profunde în domeniul artelor. Ador faptul că aceștia vorbesc limba română de dimineața până seara. Îmi amintesc de prima mea întâlnire cu teatrul românesc, mi-am zis „Uite, bă, ăștia vorbesc limba română și pe scenă, dar și în afara ei…))))))”.  Îmi mai place că unii actori români sunt destul de liberi în gândire, sunt smart, iar existența sau comportamentul lor scenic este net superior față de cel al actorilor din R.M., pentru că sunt muuult mai degajați, firești, sinceri… Nu-mi plac lenea, nepăsarea, lipsa disciplinei teatrale, tupeul unora, actorii foarte comozi, care se plâng și se scuză mereu sau dau vina pe ceva sau cineva…

Îmi place că unii actori români sunt inteligenți, au cunoștințe profunde în domeniul artelor.

Teatrul din Republica Moldova mi se pare lipsit de verticalitate, de poziție. E un teatru care, deocamdată, e într-o stare amorfă, e-n stagnare și nu prea spune mare lucru. Este și vina mea… Cred că e-n situația asta și din cauza faptului că noi suntem un fel de popor hibrid ca rezultat al regimului sovietic, cel puțin așa mă identific eu. Patria noastră era URSS-ul, iar acum nu suntem nici români, nici ruși și nici basarabeni sau moldoveni și multora le este jenă să recunoască asta… 

Îmi place că în Republica Moldova s-a mai păstrat din „curățenia teatrului” și când zic asta mă refer la atitudinea celor care fac teatru. Acolo mai rar întâlnești actori care să nu vină mâine la repetiție pentru două treceri în scenă sau pentru un monolog. Actorii din R.M. nu renunță la repetiții când afară plouă, când stelele nu sunt poziționate cum trebuie ori când este Mercur retrograd. O sa-i auzi plângându-se mai rar sau poate că se resemnează cu ideea că „Așa-i la noi… asta-i soarta noastră.” Actorii din R.M. sunt foarte chinuiți, ei lucrează iarna în frig pentru că teatrele din R.M. nu se încălzesc, căldura în teatru înseamnă pentru noi ceva din domeniul SF. Salariile sunt atât de mizere, încât mi-e și jenă să le anunț. Actorii din R.M. vin la repetiție nu pentru a fugi cât mai repede acasă! Sigur că avem și noi actori leneși, comozi, limitați și unii sunt chiar foarte limitați.

Îmi place că în Republica Moldova s-a mai păstrat din „curățenia teatrului” și când zic asta mă refer la atitudinea celor care fac teatru.

De ceva timp ești directorul artistic al Teatrului Luceafărul din Chișinău. Sunt convinsă că nu este deloc ușor să ocupi o astfel de funcție, cu atât mai mult în vreme de pandemie. De aceea, aș vrea să aflu cum se împacă idealismul unui artist care nu poate accepta compromisuri atunci când creează cu pragmatismul unui director nevoit să se încadreze într-un buget, de cele mai multe ori, insuficient și să țină sub control un program veșnic imprevizibil.

Am fost numit în funcția asta exact când a început pandemia și, deseori, râdeam împreună cu directoarea generală a teatrului, Vitalia Grigoriu, despre faptul că mare noroc am mai avut să conducem un teatru pe timp de pandemie. Este destul de dificil, în primul rând, din cauza faptului că statul nu ne finanțează producțiile. Din cauza crizei financiare nu ne permitem luxul de a experimenta în teatru sau de a invita regizori din afara țării. Publicul chișinăuian este foarte greu de adus la teatru și cred că asta se întâmplă și din cauză că teatrul din R.M. a pierdut din valoare și misiune. Deci miza unui spectacol este să se vândă și din păcate asta lucrează împotriva noastră, a creatorilor. 

Miza unui spectacol este să se vândă și din păcate asta lucrează împotriva noastră, a creatorilor. 

Consideri că artiștii din prezent sunt responsabili și de viitorul tinerei generații de creatori?

 Da. Și cred că noi încă nu conștientizăm acest lucru.

În sfârșit, ce așteptări ai de la spectacolele pe care urmează să le vedem în festival? 

Curaj, nebunie în sensul bun. O generație care să aibă ceva de spus.

un articol de Andreea Ciocîrlan