YTR #3 „Bad Jews” sau familia care și-a spălat rufele în public

YTR #3 „Bad Jews” sau familia care și-a spălat rufele în public

YTR #3 „Bad Jews” sau familia care și-a spălat rufele în public

Explorează rubrica YOUNG THEATRE REVIEW și descoperă cronici ale spectacolelor prezente în secțiunea competițională a festivalului, realizate exclusiv de studenții anilor II și III ai Teatrologie – Jurnalism Teatral, Departamentul de Studii Teatrale din cadrul UNATC „I.L. Caragiale”. 

Diferențele de opinii sunt ceva firesc. Temele de discuții precum religia, dragostea, datoria, moștenirea culturală se numără printre acele subiecte care pot conduce fie la dezbateri liniștite și interesante, fie la certuri escaladate. Aplicând efectul de lupă pe cel de-al doilea tip de final, certurile devin vorbe grele, aruncate răstit, ce rănesc profund atunci când se întâmplă în mijlocul unei familii.

De cele mai multe ori, aceste conflicte din microgrupul fundamental al societății sunt (sau se încearcă a fi) ținute în privat. În spectacolul Bad Jews, în regia şi scenografia lui George Lepădatu, familia de sorginte evreiască alege să îşi spele rufele în public; nu doar faţă de Melody, personajul exterior familiei, în contextul acţiunii, ci şi faţă de spectatori. Asistăm, aşa cum explică dramaturgul Joshua Harmon, la lupta privată în familie și care sunt, într-un fel, intruși, ceea ce este un loc interesant și periculos pentru public. Se văd lucruri ce nu sunt menite să fie văzute.

Motivul acestei lupte dintre doi veri este unul simplu: Chai-ul lăsat moștenire de bunicul lor. Dar de ce bad? Pentru că fiecare dintre cele două părți opozante este răul întruchipat în ochii celeilalte; în orice ceartă, mai ales în cele foarte aprinse, oricine își consideră opozantul cel mai „bad” dintre toți cei care asistă.

În realitate însă, nu există un protagonist și un antagonist clar. Există doar două perspective diferite asupra temelor sensibile enumerate la începutul textului. Există doar cazul general al celor doi oameni aflați în conflict, care își proiectează defectele unul peste celălalt, nefiind capabili să realizeze că, de fapt, îşi sunt oglindă unul pentru celălalt – cazul celor două firi asemănătoare aflate în luptă, care se consideră mai bună una decât cealaltă, deși sunt pline de aceleași defecte.

Daphna este — crede ea — modelul de evreică demn de urmat. Este cea care provine din partea mai puțin bogată a familiei, care își face datoria religioasă, care învață bine și care vrea să plece în armata israeliană. Este logodnica lui Gilad, un tânăr aflat de cinci ani în serviciul armatei israeliene. Și, explică ea, era favorita bunicului special pentru că este atât de devotată vieții evreiești. În comparație cu autoportretul pe care Daphna și-l expune, se află, în galeria familiei, portretul pe care ea îl face lui Liam: un nenorocit care a abandonat viața de evreu, a devenit ateu și acum trăiește în desfrâu cu iubite asiatice și americane. Un om de nimic care se crede superior tuturor și nu are nimic de arătat. Privit, însă, din perspectivă obiectivă, Liam nu este, într-adevăr, reprezentatul perfecțiunii; dar cine este, în fond? Dar, în contextul piesei, este catalizatorul reacției chimice de descompunere a acestei imagini false pictate de Daphna. El este cel care ne deschide perspectiva spre o altă față a Daphnei – cea pe care ea o ţine ascunsă. Opune acuzaţiilor lui Daphna de superioritate, tentative de manipulare şi superficialitate, acţiuni prin care ea însăşi dă dovadă de aceleaşi defecte.  

Aceste personaje atât de diferite, acești doi poli dinamici contrastanți și ceilalți doi mediatori liniștiți sunt reprezentați pe scenă mai mult sau mai puțin perfect. Daphna, mai exact agitația Daphnei, este surprinsă de jocul actoricesc al lui Kiki Simion. Este mereu aprinsă, gata să sară să îşi apere credo-urile și să urle de-a binelea la cel care o contrazice. Este nevoie de o energie aparte pentru a surprinde tiparul omului care este convins că singurul defect al său este starea financiară și care nu reușește să vadă propriile puncte slabe în plan moral. Defectele reprezentației agitate sunt încurcările în replică, una dintre ele evidențiată de o reacție verbală.

Liam, partenerul de tonuri înalte în contradictoriu cu cele ale lui Daphna, este jucat de Răzvan Mîndruță. Este foarte bine surprinsă latura romantică a lui Liam, mai ales prin privirile galeșe către Melody și prin tonul dulce pe care îl folosește spre iubita sa, în contradicție cu tonul ridicat folosit față de Daphna. În ceea ce privește relația cu fratele său, sentimentul de superioritate se simte puțin ostentativ, arătat demonstrativ la început, dar devine natural pe parcursul spectacolului.

Cei doi mediatori calmi ai conflictului au fost bineveniți pentru a menține dinamica alternantă a spectacolului. Astfel, între partidele de țipete la care este obligat să asiste, Jonah, interpretat de Adrian Ionescu, deși spune mereu că nu vrea să aibă nimic de a face cu asta, este obligat să îi pondereze pe participanți, iar interpretarea acestui rol este, într-adevăr, plină de o calmitate amestecată cu o pseudo-nepăsare. Iar Melody, interpretată de Diana Mănăilă, este vizibil că reprezintă oaza de liniște a lui Liam  şi se poate observa o relaţie bogată între cele două personaje construită frumos de către actori.

Decorul este semi-descriptiv: nu există panouri masive, înalte sau uși pentru a descrie pereții camerei de zi în care se petrece reuniunea de familie. Şi nici nu este nevoie. Atmosfera camerei este redată foarte bine prin câteva piese de mobilier, prin saltelele de pe jos și prin detalii interesante precum hainele aruncate pe podea, pantofii împrăștiați sau pernele de canapea. Decorul este perfect proporționat cu acțiunea; nu acoperă conflictul, nu te distrage de la cearta familială.

Costumele sunt personalizate pentru a reda în plan fizic trăsături morale dominante ale personajelor: agitata Daphna poartă un trening; arogantul Liam, „antiteza” ei, poartă maletă și pantaloni de costum; nebăgăciosul Jonah poartă o cămașă albă semi-încheiată și pantaloni negri; finuța Melody poartă un set de furou și cămașă de noapte de satin albastru.

Şi totuşi de ce bad? Pentru că fiecare este bad în felul lui. Și fiecare îl proiectează pe celălalt în culorile ce  țin de the worst. Și fiecare este worse than imaginea pe care o are despre el. Și toate aceste aspecte negative, combinate, conduc la un spectacol bun pentru publicul care asistă la acest maraton de momente tensionate în familia personajelor.

o cronică de Andrada-Ioana Coiciu

studentă anul II, Teatrologie – Jurnalism teatral, UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti

Află mai multe despre spectacol și când îl poți vedea AICI.

Articolul nu reprezintă în mod necesar poziţia organizatorilor festivalului. Festivalul de Teatru și Film „Șerban Ionescu” nu este responsabil de conţinutul cronicilor din rubrica YOUNG THEATRE REVIEW și nici de opiniile celor care le semnează. Acestea sunt în întregime responsabilitatea studenților din anul II, Teatrologie – Jurnalism teatral, UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti.

Lasa comentariu