INTERVIU Karina Ganea, teatrolog: „Cred că arta are nevoie de mediere, nu de critică.”

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră. 

Karina, nu pot începe dialogul nostru decât întrebându-te cum a fost experiența de a lucra la spectacolul Mamă, mi-am pierdut mâna! din poziția asistentului de regie. Care au fost cele mai mari provocări de care te-ai lovit în timpul repetițiilor?

Cea mai mare provocare a fost una personală – să trec peste frica mea de artiști. Eram un teatrolog în anul III care lucra pentru prima oară ca asistent de regie cu niște oameni pe care îi aprecia și care deja aveau o dinamică internă. Întreaga echipă a fost foarte open încă de la început, dar e un prag pe care școala ți-l impune. Ca teatrolog debutant, m-am simțit un pic ca un impostor. Mi se părea că se așteaptă de la mine să judec tot, când eu doar eram recunoscătoare pentru șansa de a înțelege procesul din interior.

Ca teatrolog debutant, m-am simțit un pic ca un impostor. Mi se părea că se așteaptă de la mine să judec tot, când eu doar eram recunoscătoare pentru șansa de a înțelege procesul din interior.

Consideri că este un exercițiu important pentru un student la teatrologie să lucreze la realizarea unui spectacol și să observe din interior procesul de creație? De ce?

E cel mai important exercițiu. Te păstrează real conectat cu industria: înțelegi cine sunt colegii tăi, de ce au ei nevoie și prin ce procese trec ca să obțină acele lucruri. Abia în momentul în care îți pui aceste întrebări specifice unui proces de creație colectiv începi să înțelegi. Iar scopul teoreticianului este înțelegerea.

Scopul teoreticianului este înțelegerea.

Ce ai învățat din experiența de a lucra la  Mamă, mi-am pierdut mâna!, iar dacă ar fi să analizezi ce s-a întâmplat, există ceva ce ai face diferit acum?

Mamă, mi-am pierdut mâna! m-a învățat ce e un sistem complex. Mamă, mi-am pierdut mâna!  nu a fost niciodată „spectacolul de licență al…”. A depășit suma propriilor părți și a devenit o experiență autonomă atât pentru noi, cât și pentru public. Cât despre ce aș face diferit – mi-ar fi plăcut o lume ideală în care să nu am alte responsabilități în afară de asta. M-aș organiza în așa fel încât să petrec cât mai mult timp la repetiții. Atmosfera de lucru pe care Luiza o creează e ceva magic. Și cred că nu mi-am dat seama cât de repede se va termina.

Atmosfera de lucru pe care Luiza o creează e ceva magic. Și cred că nu mi-am dat seama cât de repede se va termina.

Care consideri că sunt cele mai importante responsabilități ale unui asistent de regie? Este acesta implicat și în procesul creativ sau sarcinile sale rămân doar la un nivel organizatoric?

Mi-aș fi dorit să existe un ghid Assistant director for dummies, dar nimeni nu te învață exact ce e de făcut – probabil pentru că depinde atât de mult de regizorul cu care lucrezi. Luiza este un artist generos și cu picioarele pe pământ și pot spune și că „am avut voie” să mă implic în toate aspectele spectacolului, cât și că „am avut voie” să îmi aleg sarcinile și volumul de muncă în așa fel încât să mă avantajeze. Cea mai importantă responsabilitate a unui asistent de regie este să fie prezent și disponibil. Nu ai cum să știi cât de important e task-ul pe care îl ai acum de făcut – așa că dă-ți interesul în mod sincer. Va fi apreciat.

Cea mai importantă responsabilitate a unui asistent de regie este să fie prezent și disponibil.

Cum de ai ajuns să studiezi teatrologia?

În clasa a 9-a mama m-a înscris „cu forța” ca voluntar la un festival de teatru. Acolo am auzit pentru prima oară despre secția de teatrologie – dar eu voiam să fac regie film. Câțiva ani mai târziu mi-am dat seama că aveam o înclinație spre a-i ajuta pe ceilalți, în cel mai practic sens. Așa-mi părea teatrologia pe atunci și am uitat complet de regie film.

Ce păreri eronate despre teatru consideri că aveai înainte de a intra la facultate și care au fost cele mai importante lecții cu care ai rămas de la UNATC?

Credeam că știu să citesc o piesă de teatru. Aș fi garantat chiar că pe câteva le cunoșteam bine. N-a fost chiar așa. Încă experimentez cu fișe de lectură și încerc să îmi îmbunătățesc abilitățile de sinteză. Cea mai importantă lecție a fost despre respect. Mi se pare că în industria noastră ne e ușor să avem respect pentru un maestru, dar, de cele mai multe ori, nu conștientizăm că fiecare dintre noi merităm același gen de respect. Din partea maeștrilor noștri. Din partea personalului facultății. Din partea colegilor de breaslă. E lecția pe care aș vrea să o las și eu colegilor mei. Cereți ceea ce simțiți că vi se cuvine. Refuzați orice comportament care vi se pare degradant. Nu vă temeți că „nu mai intrați în industrie”. Voi sunteți industria.

Cereți ceea ce simțiți că vi se cuvine. Refuzați orice comportament care vi se pare degradant. Nu vă temeți că „nu mai intrați în industrie”. Voi sunteți industria.

Care este spectacolul tău preferat și în ce context l-ai descoperit?

La ediția din 2018 a Festivalului Național de Teatru am stat pe jos, într-o loja din Sala Mare a Teatrului Național din București, cu fața lipită de sticlă, ca să nu pierd vreo mișcare din spectacolul Moeder al Gabrielei Carrizo. E 2021 și pot spune cu încredere că încă nu am văzut un spectacol care să poată concura în ierarhia mea personală cu acesta.

În sfârșit, te vezi devenind un critic de teatru?

Nu. Nu mi-am dorit niciodată să scriu critică, iar cele câteva cronici care mi-au fost publicate le consider exerciții personale. Cred că arta are nevoie de mediere, nu de critică.

Ce aspirații și planuri de viitor ai?

Să nu-mi fie frică să îmi urmez instinctul. Ca toată lumea, visez să organizez expoziții, să deschid un spațiu cultural, să duc o viață strălucitoare și interesantă. Dar am încredere că, fiind sinceră cu mine și cu lucrurile care îmi plac, dând voce oricărui impuls creativ interior și înconjurându-mă de oameni care își fac treaba cu pasiune, lucrurile se pot aranja mai bine decât mi le-aș putea imagina eu.

un articol de Andreea Ciocîrlan

redactat de Delia Dușa