INTERVIU Teona Stavarachi, actriță: „Îmi place procesul de lucru, de învățare, de perfecționare, nu contează stilul.”

INTERVIU Teona Stavarachi, actriță: „Îmi place procesul de lucru, de învățare, de perfecționare, nu contează stilul.”

INTERVIU Teona Stavarachi, actriță: „Îmi place procesul de lucru, de învățare, de perfecționare, nu contează stilul.”

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră. 

Teona, te vom vedea atât în Mamă, mi-am pierdut mâna!, cât și în Un om egal un om. Cum ai primit vestea că participi la Festivalul de Teatru și Film „Șerban Ionescu” cu două spectacole?

M-am bucurat foarte tare că vom participa, la fel cum mă bucur pentru fiecare reprezentație în orice festival și în orice context. M-am întristat totuși pentru că nu reușim să jucăm live, pe scenă, dar mi se pare o ocazie foarte bună pentru oamenii care nu ar fi putut ajunge la aceste spectacole: așa pot avea parte de ele de acasă și sperăm să îi convingem că noua generație de artiști merită văzută.

Ce te-a determinat să alegi actoria, iar dacă nu ai fi studiat la UNATC, ce alt domeniu ai fi ales?

Nu știu ce m-a determinat să aleg actoria. Cred că povestea ar începe odată cu intrarea mea în The Knockers, trupa de teatru a liceului, însă am avut parte de o înlănțuire mai mare de factori care m-au adus în toamna anului 2018 la UNATC. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut să mă joc și să văd și alți oameni făcând asta. Când am venit la admitere nu am avut un plan B. Nu aveam niciun alt domeniu care să mă intrige. Dacă aș face un exercițiu de imaginație, aș putea să mă văd stewardesă, dar nu pentru mult timp.

Mi-a plăcut să mă joc și să văd și alți oameni făcând asta.

Cum a fost perioada facultății pentru tine? Care au fost cele mai mari provocări?

Perioada facultății? Cu de toate. Cele mai mari provocări au fost cu mine. Încă sunt. Fără aceste provocări nu aș fi înțeles multe lucruri. Mi-am transformat unele frici în frici constructive, am dobândit încredere în mine, am învățat că învățarea nu se încheie niciodată și mi-am descoperit plăcerea de a munci. Abia aștept următoarele provocări și modul în care mă vor schimba. În bine.

Mi-am transformat unele frici în frici constructive, am dobândit încredere în mine, am învățat că învățarea nu se încheie niciodată și mi-am descoperit plăcerea de a munci.

Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit în școală despre actorie? Consideri că ai ținut cont de el?

Până nu e bine, nu e bine – un sfat primit recent. Încă nu reușesc să țin cont de el așa cum mi-aș dori, dar chiar și aici încerc să-l aplic și să am răbdare cu mine pentru că, într-adevăr, până nu e bine, nu e bine. Trebuie doar să muncim în continuare.  

Să vorbim puțin despre spectacolele din festival. Aș vrea să aflu ce asemănări și ce diferențe ai descoperit în lucrul la  Mamă, mi-am pierdut mâna! și  Un om egal un om.

Asemănări sunt multe, aș putea să vorbesc despre o oarecare diferență, în schimb. Spectacolul Un om egal un om a necesitat întâlnirea constantă a întregii echipe. Faptul că eram mai mereu toți la repetiții, faptul că am lucrat la ilustrația muzicală împreună, de la zero, provocarea teatrului epic specific brechtian, toate acestea au unit cumva grupul. La spectacolul Mamă, mi-am pierdut mâna!, având în mare parte scene de două personaje, nu am simțit aceeași omogenitate, ea a existat, dar sub altă formă. În schimb, provocarea în acest spectacol a venit cu cele trei personaje pe care le am, construirea fiecăruia și delimitarea clară a acestora.

Cât de dificil a fost să faci roluri de compoziție în spectacolul regizat de Luiza Dabija? Și cât de dificil a fost să joci într-o cheie brechtiană în spectacolul regizat de George Tudor Anton?

Mi-a plăcut mult să fac roluri de compoziție, m-am distrat și am simțit mai multă lejeritate în lucru. Abia aștept să reluăm spectacolul, să mai adaug mici detalii personajelor. Am învățat că spectacolul nu e gata odată cu premiera, ci se transformă constant și trebuie să urmărim cu atenție această transformare. Mi-a fost greu să lucrez în cheie brechtiană. La fel cum am mai menționat, nu știu cât de aproape am ajuns cu ceea ce am făcut în acest spectacol de licență, însă este o provocare dusă până la capăt din care am învățat, cu care mă simt bine. Brecht cred că poate fi dificil și pentru actorii în vârstă, dar experiența pe care acest exercițiu ne-o poate oferi nouă, tinerilor actori, nu poate decât să ne călească și să ne ajute.

Am învățat că spectacolul nu e gata odată cu premiera, ci se transformă constant și trebuie să urmărim cu atenție această transformare.

Ai un stil de joc preferat? 

Nu am un stil de joc preferat. Odată cu intrarea la master anul acesta, m-am tot confruntat cu întrebarea asta și niciodată nu am știut să răspund concret. Îmi place procesul de lucru, de învățare, de perfecționare, nu contează stilul.

Îmi place procesul de lucru, de învățare, de perfecționare, nu contează stilul.

La ce proiecte lucrezi în prezent și ce planuri de viitor ai?

În prezent nu am niciun proiect și nici planuri de viitor prea exacte. Sunt în anul I de master la Arta Actorului, mai am un an și jumătate de extras cât pot de mult din ceea ce poate să îmi ofere această facultate, încerc să spun DA provocărilor, dau castinguri și încerc să învăț din fiecare reușită sau nereușită. Clar că atunci când vine vorba de viitor, îmi doresc extrem de multe, visez scenarii posibile și imposibile, dar încerc să mă axez cât mai mult pe munca mea din prezent. Îmi place să cred că aceasta mă va duce acolo unde am nevoie și merit.

un articol de Andreea Ciocîrlan

redactat de Delia Dușa

Lasa comentariu