INTERVIU Oana Jipa, actriță: „Treaba mea e să înțeleg oamenii și să îi fac și pe ei să se înțeleagă.”

INTERVIU

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră.

Oana, să începem cu o întrebare „clasică”: de ce actorie?

E o întrebare la care nu am un răspuns foarte articulat, deși mă mai gândesc din când în când la asta. În ultima vreme mă gândesc că îmi place unde mă duce, am cunoscut și cunosc mulți oameni prin meseria mea, am acces la foarte multă informație și aflu continuu lucruri noi care îmi plac sau care nu îmi plac, mă obligă să am păreri despre lucruri și să înțeleg fel de fel de fenomene, mă pune față în față cu niște limite de care nici nu eram conștientă, îmi reamintește de cum sunt eu, simt că mă face un om mai bun și mai atent cu cei din jurul meu și simt că reușesc să descopăr viața cu o viteză pe care înainte nu o aveam. Mă ajută să mă simt bine în viața mea și învăț să mă înțeleg cu aceeași blândețe cu care înțeleg personajele pe care le joc. Asta în raport cu mine. Față de restul lumii mă simt datoare să vorbesc despre acei oameni care nu sunt reprezentați, care nu au putere să se ajute singuri, dar și despre cei care poate nu își acordă atenție. Treaba mea e să înțeleg oamenii și să îi fac și pe ei să se înțeleagă și lucrul ăsta mă face să simt că pun și eu o cărămidă la dezvoltarea societății și a comunității din care fac parte (cât pot eu acum, nu știu cât și reușesc).

Față de restul lumii mă simt datoare să vorbesc despre acei oameni care nu sunt reprezentați, care nu au putere să se ajute singuri, dar și despre cei care poate nu își acordă atenție.

Încă una „clasică”: teatru sau film? De ce?

Nu am făcut foarte mult film. Pentru mine, teatrul si filmul sunt două meserii diferite, separate, iar teatrul rămâne dragostea mea descoperită în adolescență. Cred că are mult legătură și cu faptul că mă atașez foarte ușor de oameni, roluri, locuri și teatrul e o muncă care nu are finalitate la momentul premierei, te mai ține în universul ăla și dacă spectacolele se programează la mare distanță unele de altele și lucrul ăsta face și despărțirea de un rol, de o echipă sau de o perioadă din viață mai ușoară. De multe ori, filmul îmi stârnește o nemulțumire de sine pentru că produsul iese la mult timp după filmare, când eu mă simt total schimbată și îmi reproșez că aș fi făcut altfel acum, acum știu mai bine, de ce nu mi se întâmplă acum și ăsta e un cerc vicios din care ies foarte greu. La teatru mi-e ușor să integrez ce mi se întâmplă în viața mea și, de multe ori, cam așa îmi și dau seama ce se întâmplă cu mine. Ar fi multe lucruri mici, aproape ritualice, care îmi plac la teatru și care fac pentru mine repetiția o experiență în sine: îmi place să spăl sala (mă apuc mai greu, dar când mă apuc, îmi place), îmi place să mă încălzesc, îmi place să văd cum sunt colegii azi, cum mă modifică un eveniment de dinainte de repetiție sau cum mă modifică așteptarea unui eveniment de după repetiție. La fiecare proiect se conturează o atmosferă unde fiecare detaliu contează. Cred că și la acest spectacol, Un copil pe un litru de benzină, a contat enorm că era prima oară când repetam altundeva decât la București, că nu prea mai știam pe nimeni în afară de echipa spectacolului, Clujul e și el un oraș mai blând decât Bucureștiul. În alte condiții ar fi ieșit total altceva, dar nici nu sunt curioasă ce! Și, revenind, nici nu mă pot uita la mine pe ecran. Încă mă împrietenesc cu cum îmi sună vocea înregistrată. Pași mici…

La teatru mi-e ușor să integrez ce mi se întâmplă în viața mea și, de multe ori, cam așa îmi și dau seama ce se întâmplă cu mine.

Ai jucat teatru încă din liceu. Ce s-a schimbat în percepția ta asupra actoriei după facultate? Există și idei despre teatru din perioada adolescentină în care încă mai crezi?

Culmea, cred că am avut mai multe revelații legate de meserie în liceu decât în facultate. În facultate am învățat mult meșteșug, am lucrat mult, am învățat să mă descurc singură de multe ori, să fac rost de recuzită, să învăț text repede, să știu cui să cer ajutor, să știu să îmi proiectez vocea, multe lucruri tehnice. Dar percepția mea asupra meseriei nu s-a schimbat fundamental. Cred că cea mai mare revelație, pe care am avut-o în liceu și la care mă gândesc des, e că îmi doresc să fac meseria asta în prietenie, respect și admirație reciprocă – cam așa erau repetițiile noastre la trupa de teatru. Ulterior, la facultate, am lucrat mult individual și nu s-a mai vorbit atât de mult de importanța formării unei echipe pentru că, din păcate, până te angajezi sau te stabilești într-o trupă, vei umbla prin multe colective unde trebuie să rămâi vertical și să îți faci treaba bine, așa că în facultate m-am concentrat mult pe acest aspect, pe a mă îmbunătăți și pe a reuși să mă adaptez repede contextului în care mă aflu. Ceea ce e antrenant și provocator și, pe de-o parte, îmi place și îmi oferă satisfacție, dar tânjesc după un viitor în care lucrez cu o trupă fixă, unde îmi cunosc colegii de mulți ani și unde există răbdare, respect pentru procesul celuilalt și multă admirație și generozitate. Sigur că acum am total alt mod de a mă exprima, cunosc mai multe detalii legate de meserie și explic mult mai ușor înțelegând azi niște lucruri, dar în mare, percepția mea nu s-a schimbat, miezul a ce îmi doresc eu de la meserie si cu meseria mea nu s-a schimbat, dar cu siguranță îl exprim altfel.

Cred că cea mai mare revelație, pe care am avut-o în liceu și la care mă gândesc des, e că îmi doresc să fac meseria asta în prietenie, respect și admirație reciprocă – cam așa erau repetițiile noastre la trupa de teatru.

Ce întâlniri ți-a prilejuit facultatea și care sunt cele mai memorabile amintiri care te leagă de UNATC?

Cea mai importantă a fost întâlnirea cu colegii mei de grupă, de an și de la celelalte secții. Ei îmi vin în minte când mă gândesc la anii de facultate și, în special, momentele când lucram pentru examenele de regie. La clasă mereu aveam impresia că profesorii vor să ne aducă într-un punct anume, pe când la regie eram o adunătură de oameni care nu știa foarte clar care încotro și lucrul ăsta cred că ne-a ajutat mult să ne formăm personalitățile creatoare – că eram toți clueless. Am lucrat în fiecare semestru cu colegii de la regie și de abia așteptam să se termine semestrul ca să încep repetițiile cu ei. Era un prilej și să lucrăm cu colegi de la alte grupe, care ne plăceau în examene și îmi amintesc că atunci când aflam distribuția și eram cu un coleg pe care îl admiram si cu care nu mai jucasem, mai că mă duceam să-l iau în brațe de fericire. Am făcut examene în săli de curs, pe scări, am dansat dezbrăcată ca să fac o umbră pentru examenul unei colege, am mers pe role într-un examen, am plâns pentru prima oară de extenuare, am adormit la școală etc. Într-o noapte, în barul de lângă facultate era o petrecere de nuntă, dar mireasa nu avea rochie așa că, alături de câteva colege, am furat mireasa și am dus-o la școală, la UNATC și am îmbrăcat-o în rochia de mireasă pe care o purta o colegă într-un examen. Multe luni mai târziu ne-a găsit contactele și ne-a chemat la nuntă. Nu ne-am dus, dar ne-am bucurat că i-am făcut seara memorabilă. Am fost cu colegii în multe orașe să vedem spectacole, asta e o practică care ne mai scotea din rutină. Numai noi știm cum ne urcam în mașină imediat cum scotea Radu Afrim premieră și ne notam fel de fel de lucruri din spectacole ca să le ținem minte să le facem și noi. Mă rog, amintirile astea n-au treabă cu UNATC dar sunt niște amintiri cu colegii mei de care mi-e drag și mă gândesc inevitabil la ele când mă gândesc la anii de facultate.

Am fost cu colegii în multe orașe să vedem spectacole, asta e o practică care ne mai scotea din rutină.

Dacă nu ai fi actriță, ce altă meserie ți-ai dori să ai?

Cu cât cresc, încep să mă intereseze din ce în ce mai multe lucruri și, câteodată, sunt aproape supărată că nu le pot aprofunda pe toate. Îmi plac foarte mult copiii și cred că e responsabilitatea fiecărui om să formeze și să educe, chiar și prin interacțiuni simple, un copil. Felul în care interacționăm cu ei le conturează lumea și, ulterior, ei vor duce această lume mai departe cu ei. Deci cred că mi-ar plăcea să fiu educatoare, sau să lucrez într-o grădiniță cu forme de predare alternativă sau să țin cursuri pentru copii. Dar probabil mi-ar lipsi scena. Îmi place mult și să dansez, să mă mișc în orice fel. În aproape toate spectacolele în care joc acum și dansez și sunt momente care îmi plac în mod deosebit pentru că încă mă minunez cât poate să transmită un corp care tace și face. Respect enorm această muncă. Mi se pare că dansatorii și coregrafii au o disciplină aparte și că noi actorii putem fura multă meserie de la ei. Colegii mei coregrafi cu care am lucrat sunt absolut magnetici și am observat cum ne inspiră să fim mereu și mai serioși și ar număra după noi până la 3 dimineața numai să știe că facem bine ce facem.

Mi-ar plăcea să fiu educatoare sau să lucrez într-o grădiniță cu forme de predare alternativă sau să țin cursuri pentru copii. Dar probabil mi-ar lipsi scena.

Cum ai cunoscut-o pe Irisz Kovacs și cum ați ajuns să lucrați împreună la Reactor de creație și experiment?

Pe Irisz o cunosc din liceu, de când eram amândouă în trupa de teatru Brainstorming București despre care am vorbit puțin mai sus. Am jucat împreună, am fost în fel de fel de deplasări împreuna și după nu ne-am mai văzut o vreme, ea fiind la facultate la Cluj și eu la București, dar am păstrat legătura. Am ajuns să lucrăm împreună în urma selecției de la rezidența Fresh Start 5 la Reactor unde m-am bucurat teribil să văd ce frumos ne-am maturizat amândouă în anii de facultate și, deși am mereu emoții cu prietenii la lucru, am lucrat foarte serios și curat. Gândindu-mă acum retrospectiv la perioada de repetiții, cred că faptul că Irisz mă cunoaște și intuiește cum îmi funcționează mintea și ce subiecte mă interesează pe mine a fost foarte util în repetiții, mai ales atunci când mă împotmoleam sau când mi-era greu. Cu Irisz vorbeam când mi-era dor de casă sau dacă apărea vreun gând care mă supăra. Mă bazez mult pe părerea ei și mă bucur mult că ne-am înțeles și că ne-am intersectat la lucru așa devreme.

Gândindu-mă acum retrospectiv la perioada de repetiții, cred că faptul că Irisz mă cunoaște și intuiește cum îmi funcționează mintea și ce subiecte mă interesează pe mine a fost foarte util în repetiții, mai ales atunci când mă împotmoleam sau când mi-era greu.

Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâmpinat-o în lucrul la spectacolul Un copil pe un litru de benzină?

Spectacolul nu e despre noi – Oana, Armand, Dorian -, dar personalitățile noastre au fost punctul de pornire al spectacolului. Îmi amintesc că am făcut multe improvizații de atmosferă și mereu, la un moment dat, deși ne luptam cu asta, fiecare dintre noi revenea asupra unui subiect sau a unei teme, a unui simbol. Cred că acolo mi-a fost dificil, nu voiam sub nicio formă să fie ceva recognoscibil din viața mea sau cu caracter autobiografic. Nu mi-a plăcut niciodată să văd pe scenă oameni vorbind despre cum sunt ei în viața lor și oricum nu simt că eu am realizat îndeajuns încât să mă arăt și să vorbesc publicului despre mine ca și cum eu aș fi cineva mai însemnat decât ei. De asta am încercat să fiu foarte atentă să nu fie vorba despre mine, ci despre un fenomen cu care eu (ca oricine altcineva) mă confrunt sau o căutare care nu-mi dă pace. În spectacol ne folosim numele noastre întocmai pentru a face și mai clar că nu jucăm niște personaje, ci sunt niște personae ale noastre mai exagerate în anumite privințe, mai sensibile, care au mai mult spațiu să se manifeste decât avem noi în viața noastră. Sunt acolo multe fantezii și multe confesiuni ascunse. Încărcătura emoțională pentru fiecare dintre noi e mare în ceea ce privește acest spectacol și îmi amintesc că la un moment dat eram atât de adâncită în repetiții, încât nu-mi mai dădeam seama dacă oare e prea mult, dar în acele momente Irisz și Ioana (dramaturga) erau acolo să îmi reseteze busola.

Nu mi-a plăcut niciodată să văd pe scena oameni vorbind despre cum sunt ei în viața lor.

Care consideri că este mesajul spectacolului și cu ce ți-ai dori să rămână publicul după ce îl vede?

Eu nu știu dacă spectacolul nostru are un mesaj de tipul morală, o povață. Cred că, mai degrabă, invită publicul la introspecție, mă rog, toate spectacolele fac asta, dar cred că acesta își propune să pună publicul față în față cu propriul creier, cu felul în care memoria schimbă, după niște algoritmi de neînțeles, unele amintiri, cum pe unele le transformă în Bau bau și pe altele le face să dispară, cum unele momente parcă ne-au făcut viața să se oprească în loc. Cred că cel mai mult mi-aș dori ca publicul să simtă că se poate elibera de unele amintiri și de unele certitudini, care sunt certitudini doar pentru că și le repetă, că e important să aibă curajul să reviziteze un trecut pe care îl tot evită, că felul în care e formată mintea noastră e prea puțin meritul nostru și că, oricum ar fi, (SPOILER), oul se sparge și povestea merge mai departe.

Cred că cel mai mult mi-aș dori ca publicul să simtă că se poate elibera de unele amintiri și de unele certitudini, care sunt certitudini doar pentru că și le repetă.