YTR #7 Chilipir teatral: Un spectacol pe un litru de benzină

YTR #7 Chilipir teatral: Un spectacol pe un litru de benzină

YTR #7 Chilipir teatral: Un spectacol pe un litru de benzină

Explorează rubrica YOUNG THEATRE REVIEW și descoperă cronici ale spectacolelor prezente în secțiunea competițională a festivalului, realizate exclusiv de studenții anilor II și III ai Teatrologie – Jurnalism Teatral, Departamentul de Studii Teatrale din cadrul UNATC „I.L. Caragiale”. 

Când mergi la un spectacol, ca student la Teatru, prima frică și prima mare lovitură pe care ți-o poate da reprezentaţia este sentimentul că urmărești joaca unor actori sau regizori care nu sunt pregătiți pentru scena profesionistă; pentru că de joc nu poate fi vorba. Sunt acele reprezentații ce respiră și la care se respiră un aer studențesc, unde între reușită, încercare și eroare nu sunt diferențe evidente. Dacă iei parte la un experiment teatral, șansele de a fi amenințat de diletantism sau stângăcie (de toate felurile – regizorală, actoricească, dramaturgică etc.), precum și ispita de a fi permisiv cu actul artistic cresc. Dar, în cronică, precum în spectacol, sinceritatea e cea mai de preţ calitate!

Experimentele, născute din lucrul în cadrul unor laboratoare de cercetare, explorare și trail & error cu metodele teatrului devised ori performativ, adesea nu reușesc să valoreze mai mult decât procesul însuşi. În plus, caracterul temporar al acestora și adresabilitatea restrânsă la un public anume nu impulsionează o finalitate concretă. Atenția acordată problemelor sociale și grija față de reflectarea cinstită a unor aspecte mai degrabă jenante și sumbre ale societății actuale sunt admirabile atunci când sunt dublate de calitate artistică şi estetică. O regie inventivă, jocul actoricesc bine coordonat şi ponderat, o scenografie mai mult decât funcțională, lighting şi sound design în sensul spectacolului, o coregrafie performantă tehnic şi încărcată de sensuri conotative – o întreagă listă deschisă de paliere spectacologice care împlinesc un gând plin de intenţii extrascenice onorabile.

Un copil pe un litru de benzină este producția programului de rezidențe al REACTOR de creație și experiment din Cluj, regia îi aparține lui Irisz Kovacs, iar dramaturgia este semnată de Ioana Toloargă, scenografia este concepută de Cosmin Stancu, mișcarea este gândită de Sergiu Diță și muzica este compusă de Mara Borodi. Într-o oarecare benzinărie de pe Valea Oltului, un angajat sau chiar proprietarul stației respective, o tânără femeie de serviciu și un client neînsemnat și șters se intersectează iar și iar. Captivi într-un fel de buclă absurdă și nemiloasă, cei trei devin singurele puncte de reper și de oarecare stabilitate. Ei pendulează periculos între acum și atunci, între clipa care nu întârzie, așa cum i-ar cere Faust, căci aici e atât de urâtă și aspră, și un trecut senin, în care toate podurile erau statornice și toate punțile legate. Totul glisează între amintire și neamintire, între fapta inocentă și cea care corupe, între a avea sau nu viața pe care o avem.

Spațiul scenic e compus din câteva elemente cheie, unele voit simbolice și cu valențe multiple. Un frigider pentru băuturi gol, deasupra căruia stă un casetofon vechi (probabil de când ABBA se asculta pe casetă), devine pe rând refugiu, „pat vertical” sau un fel cabină de distracții spontane și zgomotoase. În plan metaforic rămâne locul strâmt, o ascunzătoare în care îți poți strânge corpul și gândurile. Scoasă puțin în afara spațiului de joc stă pompă de alimentare, folosită atât funcţional, cât şi ca semn. I se opune casa de marcat, veșnic stricată. Folosirea decorului într-o astfel de manieră ar putea trece drept inventivă dacă nu ar fi, de prea multe ori, gratuită. Plăcerea actorilor de a se înghesui, singuri și împreună, în aceste mici spații e problematică. De altfel, excesele de limbaj corporal sau de acțiuni mărunte și excesive sunt o marcă a spectacolelor de început. Regizorul e pregătit oricând să-i ceară actorului să se lovească de podea, să sară, să se arunce necontrolat stânga-dreapta, să apeleze la caraghioslâcuri, să se metamorfozeze ca un peşte ascultător pe uscatul scenei.

Benzinarul (Armand Crișan), femeia de serviciu (Oana Jipa) și clientul (Dorian Leonte) funcționează ciudat împreună, deși contextul scenic le este comun. Fiecare cu povara și tristețea lui, dar și fiecare în jocul lui. Poveștile celor trei sunt înnodate dramaturgic, personajele sunt într-un schimb verbal, replicile au un firesc al lor, dar nu și interacțiunea propriu-zisă. Personalitățile lor artistice par incompatibile. Nu e nevoie de un tipar anume pentru a juca un client. Cu toate acestea, Dorian Leonte are o lentoare în mișcări și în reacții care deranjează și plictisește. Discreția și noblețea pe care le transmite îl șterg, din păcate, în planul acțiunii. Acest fel de manifestare scenică intră în conflict cu interpretarea energică dată de Oana Jipa personajului său. Scena contactului sexual dintre ei doi, în cabina-frigider, nu este doar neverosimilă, ci și dureros de ascultat, luând în calcul motivațiile, datele personajelor, dar și chimia scenică dintre acestea. Ne-am obișnuit să se ţipe la teatru. Personajul Femeii de serviciu a primit din partea dramaturgiei mai multă prudență în conturarea individualității sale. E jucată cu forță, cu elan, chiar dacă există momente, multe din păcate, de preaplin. Mama care urmează sau nu să fie, fetița ingenuă sau deja femeia sunt fațete ale personajului său. Dialogul ei interior și cel imaginar, cu copilul nenăscut, mărturisiri dureroase ca „Nu știu când am fost fată prima oară.”, „Copilul ăsta e moartea care crește în mine.”, replicile dure date partenerilor săi dau adâncime și concretețe rolului. Vânzătorul de benzină e constant în interpretare, fără să uimească, în schimb. Imaginea tatălui-mamă, pe care o înfățișează pentru scurt timp, când preia burta de gravid(ă), este provocatoare și asumată de tânărul actor. În benzinărie nu poți fi cine vrei, dar poți fi mai mult decât ești. Într-o secundă poți cumpăra ieftin un copil pe un litru de benzină, într-o alta, poți plăti scump.

Deși departe de a fi satisfăcătoare, montarea lui Irisz Kovacs se bucură de un text care are curajul să articuleze răspicat și sensibil probleme și teme precum identitatea, maternitatea (potențial dublă, atât a femeii, cât și a bărbatului), egalitatea de șanse a femeilor (sărace și needucate în mai toate cazurile) din România, valoarea amintirii și a vieții trăite mai bine ori mai rău. Un copil pe un litru de benzină rămâne un spectacol excesiv, lipsit de o voință regizorală clară, care să articuleze şi să dirijeze consistent acțiunea către spectator.  

un articol de Marina Drăgan

studentă anul II, Teatrologie – Jurnalism teatral, UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti

Articolul nu reprezintă în mod necesar poziţia organizatorilor festivalului. Festivalul de Teatru și Film „Șerban Ionescu” nu este responsabil de conţinutul cronicilor din rubrica YOUNG THEATRE REVIEW și nici de opiniile celor care le semnează. Acestea sunt în întregime responsabilitatea studenților din anul II, Teatrologie – Jurnalism teatral, UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti.

Lasa comentariu