Groapa cu încordări și neputințe

Explorează rubrica YOUNG THEATRE REVIEW și descoperă cronici ale spectacolelor prezente în secțiunea competițională a festivalului, scrise de Iunona Ioniță, studentă la Teatrologie – Jurnalism Teatral, Departamentul de Studii Teatrale din cadrul UNATC „I.L. Caragiale”. 

Poți să rămâi, numai să nu mă deranjezi, să nu treci linia!

Relația dintre doi oameni este una dintre cele mai curioase experiențe cu care ne confruntăm. E o nevoie care ne face stângaci și inconfortabili, dar care ne poate aduce și impliniri sufletești profunde. Ne asumăm de fiecare dată „riscul” de a ne apropia de oameni, dar parcă niciodată până la capăt. Suntem dispuși să acceptăm diferențele celuilalt atâta timp cât ne validează, cât nu ne zgândără problemele personale nerezolvate. Când există conflicte, mai degrabă ne atacăm decât să construim soluții și să ne îmbunătățim perspectivele prin aportul celuilalt. 

Provocarea cea mai mare este să avem o relația armonioasă și constructivă. De cele mai multe ori, mai devreme sau mai târziu, ne călcăm pe coadă unii pe alții și ne părăsim. De cele mai multe ori, ne dorim o relație, dar nu suntem dispuși să primim și să oferim cu adevărat, nu suntem dispuși să ne înțelegem, să ne iubim necondiționat sau să nu ne legăm cu lanțuri unul pe altul, ucigându-ne libertatea sau individualitatea. Fiecare are limitele lui, unghiurile obtuze din care privește, așteptările lui, care duc adesea către decepție. Relația umană e o luptă de putere, de impunere, în multe cazuri, în puține cazuri însă, miza este armonia și dezvoltarea personală.

Spectacolul „Groapa cu nisip” de Michał Walczak, în regia Biancăi Oprea, ne oferă o variantă de răspuns la întrebarea: De ce nu funcționează sănătos relațiile? „Groapa cu nisip” este o metaforă care exprimă disfuncțiile și handicapurile emoționale pe care le avem în interacțiunile umane. Lumina pe care o pretindem de la celălalt, deși noi oferim, în mare parte, întuneric.

Convenția spectacolului este groapa cu „nisip”, deci joaca. Deși jocul are la baza lui ludicul, are și un set de reguli care dacă sunt încălcate, pentru unii oameni poate deveni frustrant și doresc să-l oprească – așa cum s-a întâmplat și în cazul celor doi protagoniști: Milka Și Protasie. Măsura pe care o găsim și gradul nostru de deschidere vor transforma „jocul” fie într-o experiență distractivă și revelatoare, fie într-un nou prilej de frustrare sau, tipic adulților, într-o luptă pentru putere. Milka și Protasie au avut o relație problematică, însă măgulitoare prin încercarea lor de a funcționa împreună.

Special la acest spectacol este compasiunea pe care o poate stârni în spectator, prin modul în care sunt construite situațiile, temperamentele și personalitățile celor două personaje. Te recunoști, dar nu te urăști pentru asta. Mai degrabă înțelegi cât de plăpânzi suntem toți în spatele formei brutale în care ne exprimăm. Cât de importantă este, în ciuda diferențelor, încercarea de a face pași spre celălalt. Pe acest drum anevoios, dar și voios, putem deveni naivi, vulgari sau ipocriți, în încercarea de a fi funcționali într-o interacțiune umană, mai ales când este vorba despre o relație romantică. Majoritatea momentelor dintre Milka și Protasie erau încrâncenate și neîndemânatice, însă existau câteva momente intime, în contrast cu tensiunea conflictelor, acele momente deosebite în care primează conexiunea umană pură.

Protasie are această obsesie de a se da în stambă, țipându-și cu entuziasm povestea cu Batman, în timp ce se joacă cu figurinele lui. Are pretenția ca Milka să nu-l deranjeze din jocul său și să stea cuminte să-l admire. Vrem să fim lăsați să ne facem jocul propriu și să fim admirați pentru el, însă ipocriți, cum este Protasie, noi nu avem disponibilitatea să-i oferim celuilalt ceea ce vrem să ni se ofere. Tu să mă lași „să mă joc” și să nu mă deranjezi. Totuși, eu nu te las pe tine „să te joci” și te deranjez, pentru că „nu te joci” ca mine: „Cum poți tu să te joci cu păpușile, mie mi se pare plictisitor”- spune Protasie, deși și el se joacă cu figurinele lui pe care nici Milka nu le înțelege. Fiecare are nevoie de „joaca” proprie, care e diferită de a celorlalți. Dacă în întâlnirea dintre doi oameni, fiecare ar încerca să extragă ce e mai bun din „jocul celuilalt”, îmbogățindu-și jocul propriu, atunci ar apărea un nou tip de joc, un joc mai bun.

„Groapa cu nisip” este un spectacol echilibrat pentru că păstrează o curățenie în ceea ce privește mijloacele artistice, lăsând convenția și povestea să fie vedetele spectacolului. Astfel regia, scenografia și lumina sunt potrivite pentru spațiul fizic de joc, dar și pentru cel ideatic. Groapa nu a fost umplută cu nisip, ci cu bile de plastic albe. O alegere mai potrivită decât nisipul, pentru că oferă o experiență senzorială puternică. Joaca unora face zgomot pentru cei care nu se joacă. Acest zgomot te incită la joacă sau te irită. 

Alegerile regizorale au adăugat sensibilitate și profunzime spectacolului. De exemplu, prima interacțiune dintre Milka și Protasie a fost nonverbală, doar prin animarea jucăriilor lor, acest tip de comunicare fiind specific copiilor care nu obișnuiesc să verbalizeze ceea ce simt, ci să arate. Momentele de respiro în care actorii se retrăgeau din scenă și tăceau, iar lumina se învârtea deasupra sălii de spectatol, într-un soi de cerc deasupra capetelor noastre, a fost un detaliu bine ales. A permis tuturor un răgaz și a sugerat trecerea timpului. 

În ceea ce privește jocul celor doi actori, deși îmbrăcați elegant, arătând ca niște adulți serioși care știu ce fac cu viața lor, au reușit să fie credibili în comportamentul lor naiv, în joaca lor care ne-a făcut să-i privim ca pe niște copii stricați de duritățile și stângăciile de adult. Acest melanj al limitelor în care nu-ți dădeai seama dacă personajele sunt mai mult copii decât adulți sau mai mult adulți decât copii, pentru că erau și adulți și copii în același timp. Răzvan Mândruță a reușit un joc expresiv, nuanțat și cu intenție – în fiecare moment îți puteai da seama de poziția lui față de ce se întâmplă în relația cu Milka. Îl puteai cunoaște îndeaproape, căci îl trăda limbajul nonverbal, înțelegeai ce simte și ce gândește, chiar și când tăcea. Un minus important care poate fi ușor reglat este adaptarea volumulului vorbirii lui Răzvan la mișcare. Când se deplasează prin bile, din cauza zgomotului, nu mai auzim ce vorbește. Irina Artenii, în interpretarea Milkăi, a fost un contrapunct necesar pentru efervescența și imaturitatea lui Protasie. În schimb, Milka nu a fost atât de definită, iar intențiile ei erau adesea neclare. Textul clarifica anumite aspecte importante din viața Milkăi, dar nu suficient încât să ne dăm seama ce este cu această fată și ce vrea de fapt. Cu toate acestea, a reușit să creeze intimitate, să-l domine pe Protasie prin tăcere, priviri și mișcările delicate.  

Treptat, Milka îi clatină lui Protasie concepțiile sale rigide, îl ajută să lase garda jos și îi intră în grații. Îl modifică.  Îl ajută să transforme respingerea și frica, în dragoste. Apoi, e nevoită să îl părăsească. Atașat de prezența ei și de ce îi oferea, Protasie rămâne lezat și nu-și mai poate continua jocul ca înainte. Deși suferă pe moment, pare că a devenit o persoana mai bună. Acum are nevoie de un pansament, de o soluție vindecătoare. „Undeva în lume există un vrăjitor!” care te poate vindeca miraculos. Spectacolul ne lasă cu acest gând. Cu o inimă frântă care își poate găsi videcarea. Fiecare se poate întreba cine este acest vrăjitor și unde poate fi găsit. Este o altă persoană pe care punem presiunea să ne vindece sau suntem chiar noi?

GROAPA CU NISIP

de Michał Walczak

@Festivalul de Teatru și Film „Șerban Ionescu”

Regia: Bianca Oprea 

Decor: Theodor Niculae

Costume: Maria Constantin

Lighting Design: Alexandru Agafiței

Distribuția:

Protasie – Răzvan Mîndruță

Milka – Irina Artenii

foto: Emma Mateciuc & Cultura la Liman