Florin Liță, regizor: „Filmul îmi dă posibilitatea de a alege când îl văd, teatrul e aici și acum. ”

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră.

Ce te-a făcut să alegi tema spectacolului Instituția? Ai avut vreo motivație personală?

În primul rând, am fost motivat în urma întâlnirii de care am avut parte în cadrul voluntariatului pe care l-am făcut la SOS Satele Copiilor alături de 7-8 colegi de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” – Master Pedagogie Teatrală. Întâlnirea cu copiii a fost cea care m-a determinat să fac acest devised & performance theatre. Prin urmare, am mers aproape un an de zile la copii, unde am făcut jocuri teatrale. Acesta a fost imboldul, motorul care m-a făcut să pornesc în acest demers, poveștile și lucrul cu copiii. Ne-am dorit ca aceste povești să ajungă la cât mai multă lume, iar pentru acest lucru s-a întâmplat. Mulțumim pentru posibilitatea de a participa la cea de-a doua ediție a Festivalului de Teatru și Film „Șerban Ionescu” de la 2 Mai. 

În al doilea rând, fiecare dintre noi avem o poveste. Suntem o poveste. O lume plină de povești. O poveste lângă o altă poveste. O întâlnire cu poveste. Prin urmare, mi-am spus „Hai să povestim….”. După doi ani de pandemie și de izolare, de singurătate, de incertitudini, de frici și tot ce am mai simțit și trăit, mi-am dat seama că oamenii au nevoie de apropiere, de comunicare… și cine face mai bine acest lucru, dacă nu teatrul?

Cum ai ajuns să faci voluntariat la SOS Satele Copiilor?

La masterul de Pedagogie Teatrală aveam de făcut două spectacole educaționale…. în cadrul unei discuții legate de ce vrem să facem și… gând la gând cu bucurie! Știi cum e, întâmplarea nu e niciodată întâmplătoare. Noi oricum urma să facem voluntariat și una dintre temele de la facultate a fost despre lucrul cu copiii instituționalizați. Colega actriță Andreea Hristu este cea care a venit cu propunerea de a merge la SOS Satele Copiilor. Uite, ceva ce nu îmi place la oameni este faptul că mereu ne găsim scuze, ne victimizăm noi, care suntem unii dintre cei mai fericiți! Crede-mă! Știi ce ușoară este viața fără drame? Nu? Încearcă! Nu vedem că sunt alți oameni mai nefericiți. Mereu noi contăm mai mult, de fapt! Săraca empatie! Nu vreau să se înțeleagă faptul că eu mă compar cu alții, nu, ci acest fel de a gândi mă ajută să mă detașez de „momentele mele de victimizare” atunci când apar. 

În acest ,,noi’’ te incluzi și pe tine? Și tu uiți să fii recunoscător?

Bineînțeles, și asta mă enervează. Și eu am momente în care mă victimizez și după îmi dau seama că nu e bine, că acest lucru nu mă ajută și încerc să mă detașez cât pot de mult, astfel încât să fac cea mai bună alegere. Nu de fiecare dată îmi și reușește. De fiecare dată lucrurile simple mă ajută; îmi dau seama că am părinții în viață, că suntem sănătoși toți. Și atunci îmi apare gândul: „Și eu de ce mă plâng?” Cel mai important este că sunt în viață și că pot oferi și primi iubire. Iar atunci îmi dau o palmă, ca să zic așa, și mă trezesc la realitate. Ceea ce e mai fain este că, uneori, problema este deja rezolvată sau că rezolvarea acesteia este la o aruncătură de băț, doar că eu, ca un Othello mut și surd, nu o pot vedea. Vezi ce simplu e? Hai să nu ne mai văităm, să nu ne mai căutăm motive de victimizare și să acționăm. E atât de simplu. Asta e ca povestea aia cu eroul care, în fond, nu e decât o victimă. Toată lumea are ceva cu el, săracul! (râde) 

Cum i-ai pregătit pe actori pentru imprevizibil?

Colegii mei actori sunt cei pe umerii cărora cade cel mai mult greul în sensul că mereu trebuie să se raporteze la persoana/spectatorul din față. Sunt momente când oamenii vin cu povești mult mai dure decât cele spuse de ei, dar asta nu înseamnă că actorii intră într-o luptă acerbă pentru a da mai multă sau mai puțină importanță poveștii lor. Prima oară s-au ales monoloagele și s-au distribuit. Repetițiile au fost ca într-un teatru laborator – noi între noi. Actor – spectator. Le-am dat teme, de exemplu, să fie cel mai disponibil spectator sau, dimpotrivă, cel mai pasiv-agresiv, agresiv sau indisponibil emoțional. M-a interesat să văd cum fac ei, actorii, să-și ducă personajul până la bun sfârșit, să știe permanent de ce sunt pe scenă chiar dacă vor întâmpina spectatori răuvoitori. Una peste alta, s-au născut lucruri foarte interesante. Începeam să râdem în unele momente sau ne dădeam seama că ceva ne scapă și actorul-spectator nu își îndeplinea tema și atunci o luam  iarăși de la capăt, mult mai intens. Așa i-am călit pentru imprevizibil.

Crezi că teatrul performance are o mai mare relevanță acum în comparație cu teatrul clasic?

Din punctul meu de vedere, contează doar cum este făcut / creat / construit spectacolul de teatru. Pot să mă duc la un spectacol clasic și să văd un text prăfuit de 1 000 de ani, dar dacă textul este actualizat, s-ar putea să rămân uimit, surprins și bucuros, să zic „Uau, ce bijuterie!”. La fel și cu performance-ul… Mulți cred că este ușor. Dificultatea vine din faptul că trebuie să găsești mereu o structură (la fel ca în teatrul clasic), totul este despre ițele pe care le îmbini. Ca la război (mașina de făcut covoare). Deci nu cred că o formă sau alta este mai importantă sau mai relevantă, ci esența și felul în care faci lucrurile. Oamenii tot oameni sunt și e minunat că poți să-i atingi și prin teatrul clasic (chiar dacă lași în cutie spectacolul), dar și prin performance. Important este să spui o poveste. Afirm acest lucru, deoarece la Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței am lucrat o instalație performativă – Și atunci oamenii devin păsări – , coordonată de prof.univ.dr.habil. Ana Maria Nistor,  în care spectatorii erau plimbați prin tot Memorialul… emoția este doar una. Păcat de cei care caută surogate ale acesteia…

În ce calitate te duci tu, Florin Liță, la spectacole: ca spectator sau ca regizor / om de teatru?

Nu mă pot relaxa. Nu e simplu (râde). Uite, de exemplu, filmele îmi place să le văd prima oară singur, acasă, pentru că asta îmi permite să le urmăresc ca regizor, astfel că tot ce se petrece în film este supus unui proces rațional. Apoi îl revăd, tot acasă, pentru că vreau să fiu eu cu emoțiile mele, să le trăiesc și de-abia după să văd cum își trăiesc și ceilalți experiența. Abia atunci mă duc la cinema. Este, cred, un moment atât de intim, de vulnerabil și de efemer pentru fiecare în parte, încât pentru a ajunge la acesta trebuie să fii singur. E ca la biserică. Așa prefer la film: prima oară acasă, apoi în sala de cinema ca să văd ce impact are asupra masei. Filmul îmi dă posibilitatea de a alege când îl văd, teatrul e aici și acum. E atât de prezent încât și eu trebuie să mă pliez, să fiu prezent la prezent. Teatrul online pe care l-am văzut în pandemie îl luam ca pe o temă de cercetare și nu puneam accentul pe ce sentimente îmi stârnește sau îmi transmite, ci mă interesa mai mult structura, cum a fost făcut spectacolul, ținând cont de perioada în care acesta a fost montat. Deci, ca să-ți răspund la întrebare, nu mă relaxez ca spectator, ba din contră, sunt permanent curios. Nu am în cap cum aș face eu spectacolul, ci vreau să spun că mă las curios de cum îl faci tu, de inovație, de găselnițe, cum le spunem noi. Atunci când văd „noul” sunt captivat ca un copil la care vine Moș Crăciun cu tolba plină de jucării și de găselnițe. Ce mare bucurie!!! 

un interviu realizat de Maria Dănescu