Șerban Ionescu, băiatul de oțel al generației mele, „hangerul”, cum i se spunea cândva, impresiona mereu prin apariție, prin intensitatea pe care o emana, prin arderea lui, prin forța lui masculină, dar și prin humor și, uneori, prin o mare melancolie.
Șerban era capabil de entuziasm, de mult entuziasm, o calitate importantă pentru orice mare aventură teatrală, un entuziasm pe care îl risipea mereu, era un risipitor de entuziasm și entuziasmul lui părea că nu se va sfârși niciodată…
Șerban era debordant, era un taifun, un fenomen al naturii, dar era și vulnerabil, așa cum sunt mereu artiștii, așa cum ar fi grozav de bine să fie toți artiștii.
Șerban Ionescu a rămas un centru magnetic al amintirilor mele din perioada în care am făcut teatru împreună, era mereu în mijlocul acțiunii, toți se raportau la el, era un miez al aventurii, părea mereu în mijlocul scenei atât pentru colegi, cât și pentru public.
Șerban apărea și dispărea, era imprevizibil, avea multă neliniște în el, neliniștea aceea a fost probabil motorul lui, motorul ființei, motorul sufletului, neliniștea alimenta probabil enorma lui energie, și magnetismul și farmecul intens și bizar al histrionului, al cavalerului în căutare de balauri de fum, motorul secret al artistului.
Îmi e dor de Șerban…Îmi este dor și de ce nu am înțeles din el, îmi este dor și de ce am simțit mereu că ascunde. Șerban, băiatul de oțel, artistul care părea că este mereu în mijlocul scenei, „edecarul” care îi trăgea pe toți după el cu o forță uriașă ca cei care trăgeau de pe mal corăbii, Șerban artistul rebel, actorul care a risipit mereu în jur multe tone de energie, Șerban, care putea să râdă în hohote și cu ochii, așa cum râdea când l-am văzut ultima dată, cu câteva zile înainte să ne părăsească.
Șerban Ionescu este o legendă generației mele.
