Șerban – draga mea Pasăre zburătoare!
Niciodată n-am știut de ce i se mai spunea și Pelicanul. Probabil pentru marele său chef de viață, pescuind pofticios, hulpav, clipele de viață cu care își hrănea puii – personajele lui de neuitat! Întors în timp, glisez peste momentele sale de sublimă actorie, mereu tragicomică, mereu hâtră. Mi-l amintesc în întâlniri hoinare, când îmi camuflam emoția bucuriei de a se opri cu mine la vorbă.
De fapt, tuturor avea să le spună câte ceva, parcă mereu era într-o stare de transă a comunicării, nu distingeai – nici el! – granița dintre scenă și viață. Nu era prețios, afectat de prestigiul său, de iubirea publicului, a colegilor. Ne întâmpina pe fiecare cu câte o poveste-povestioară, glumă, pe care apoi o ducea, cred, mai departe.
Călător cu poveștile sale prin lume, viață – apoi le vărsa pe scenă cu acel nobil firesc care nu cultivă minimalismul expresiei, ci îl ridică la nivelul unui baroc narativ. Era – așa cum scria Mario Vargas Llosa – un Povestaș. Eroul scriitorului peruan era un personaj insolit, ce culegea povești de prin sate și le ducea mai departe, povestindu-le și repovestindu-le mereu altora, astfel îmbogățindu-le – un model de cultură ambulantă, deliciul oralității mitologice. Șerban ar fi fost personajul potrivit al unei ecranizări, căci el practica această artă în curs de dispariție fără să știe, dintr-un instinct primitiv ce puțini actori îl mai au.
Mi-l amintesc într-o zi ploioasă la intrarea actorilor de la Teatrul Național îmbrăcat în costum de piele medieval, cu spadă și toporișcă. Se monta, dincolo de ziduri, un spectacol istoric de către maestrul Dan Pița, cred. Șerban fuma și s-a bucurat că mă vede, avea mâncărici pe limbă: „Uite unde m-au adus ăștia! Să fiu paharnicul Ulea – când eu, de fapt, eram mai potrivit pentru paharnicul …(P)ulea!!!”
L-am îmbrățișat râzând hohotit. În 2005 l-am distribuit, alături de alți mari actori, într-un teleplay după Dumitru Crudu: Moartea lui Alexandru Șuțu. O parabolă politică, grotescă, poetică. Rolul său era pasager: un Gunoier. Personajele nu aveau nume proprii.
A fost o bucurie să lucrez cu profesionalismul și punctualitatea lui. Nu-l interesa mărimea textului, se lupta pentru expresivitatea lui din tușe scurte, moi, fine. Premiul UNITER dăruit filmului meu l-am dedicat lui și, de câte ori se reia de TVR, îl pomenesc, memoriei lui. Ce rău îmi pare că în următorii 7 ani nu ne-am mai întâlnit la lucru. Așa ziceam: ,,Lasă, că mai e timp!” Nu e! De câte ori intru pe la intrarea actorilor la vreun teatru mi-l închipui pe Șerban – paharnicul …ulea, așa ca pe un înger-clown al teatrului. Al emblemei sale, care a fost acest miracol artistic, bărbatul frumos și uns cu toate harurile.
Carol, zboară mai departe, mai sus!
