Mă-ntreb și te întreb: Șerbane, de-acolo de unde ești, te-ai fi gândit vreodată că va exista un om care, necunoscându-te decât din amintirile altora, îți va cinsti memoria ca unul dintre cei mai dragi prieteni? Pesemne că-ți pare cea mai nebună farsă, de care doar unul ca tine ar fi fost în stare, dar dacă stai mai atent să te gândești, cu siguranță că ți s-au umezit deja ochii, fiindcă abia asta înseamnă să fi lăsat ceva în urma ta.
Și vrei să știi ceva, Pelicane? Nu e doar un om. Sunt mulți. Suntem mulți. Zeci de oameni. Oameni tineri, artiști tineri, oameni care fac teatru, oameni care fac film, oameni care iubesc teatrul și filmul și care au muncit neîntrerupt să dea viață unui festival ce-ți poartă numele cu sau fără voia ta.
Oameni pe care nu i-ai cunoscut, dar care te știu parcă de-o viață. Oameni care ar fi capabili să născocească povești cu tine și cu ei de prin călătorii, beții, turnee imaginare ce ar suna atât de credibil…
Oameni pe care i-ai adus împreună și ți i-ai adus aproape, făcându-i să spere că arta lor nu e atât de efemeră pe cât se spune și nu se stinge odată cu ei, ci trăiește. Trăiește cum trăiești tu, de 10 ani încoace (și crede-mă pe cuvânt că, în ultimii doi ani, ai trăit din plin). Arta și viața ta trăiesc în amintirile și poveștile celor care te-au cunoscut, iar mai nou, în ale celor care te-au descoperit prin ei.
Magda și Carol au realizat un lucru extraordinar pentru tine, din iubirea lor nemărginită. Te-au redat posterității într-un chip de invidiat, pe care oricine și l-ar dori după trecerea sa prin lume. Nu ți-au ridicat o statuie, ți-au dedicat un festival după chipul și asemănarea ta.
De un an muncesc pe brânci la festivalul ăsta, ca și cum mi-ai fost cel mai bun prieten, deși cred că te-am văzut doar o dată, în Dineu cu proști, când mergeam la teatru cu ai mei. Eram la liceu atunci. Cine ar fi crezut? Cui i-ar da prin minte că în întunericul unei săli se poate ascunde o puștoaică anonimă, care peste ani va potrivi cu grijă gândurile cele mai intime ale prietenilor tăi pentru ca oamenii ce nu te-au cunoscut să te descopere?
Ai dat un sens ultimelor mele luni de muncă, m-ai adus mai aproape de ceea ce iubesc să fac, mi i-ai adus în viață pe Magda și Carol, iar pentru asta nici nu există cuvinte de recunoștință. Prin tine și familia ta am înțeles ce înseamnă dăruirea, iubirea.
Ai văzut ce frumos a fost la 2 Mai astă vară? Ai văzut că ne-au dat lacrimile pe scenă, la final? Că abia ne mai puteam abține să nu izbucnim în hohote de plâns? Plângeam de fericire, plângeam, fiindcă părea ireal ce reușisem să facem și cred că tu, cu umorul tău dat naibii, ne-ai făcut așa de râs în fața a sute de oameni. Așa cred că ne-ai arătat că ești acolo cu noi și ne mulțumești și ți-a venit și ție să plângi.
Mulțumesc, Șerban! Mulțumim!
