Șerban, prietenul nostru!
L-am cunoscut pe Șerban în 1989, el era actor în filmul Lacrima Cerului, iar eu făceam costumele. El actorul consacrat, eu încă o tânără speranță. Bineînțeles, aveam emoții, doar eram fată în față cu Ion și cu Călin din Imposibila iubire, filmele mele românești preferate din perioada studenției….
După filmare, în fiecare seară, ne întâlneam echipa și actorii la dejunul încropit într-un restaurant din Golești… Șerban, după multe ore de filmare, continua să spună glume, să râdă, părea că se simte bine în centrul atenției… Și totuși, privindu-l aveam senzația că pentru el actoria nu era o vocație, era o damnație. Dincolo de ludic și agitația lui, eu am simțit un seism, o persoană hipersensibilă.
Andrei, băiatul nostru, s-a născut în 1995, iar Carol, băiatul Magdei Catone și al lui Șerban – mai târziu, în 1995. Datorită copiilor am devenit, pentru o lungă perioadă, prieteni nedespărțiți. Până în 2012, când Șerban a fost chemat într-o altă dimensiune. Am fost foarte apropiați de familia Catone și Ionescu și sper că și ei de noi.
Mi-a fost greu să înțeleg pasiunea lui pentru vânătoare. Se întorcea foarte fericit de la vânătoare. În drum spre casă, se oprea la noi și ne umplea congelatorul cu câte o rață sălbatică sau o căprioară și spunea că o să vină să le gătim…Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată…
M-am gândit că poate vânătoarea este benefică pentru spiritul lui, în care demonii îl hăituiesc, iar el face poc! și îi învinge… Aici ar fi multeeee de povestit pentru a înțelege cum era Șerban! Era sufletul oricărei petreceri, era neobosit, optimist, foarte vesel, cred că voia să uite că este trist…
De la el am înțeles ce înseamnă consumul nervos al unui actor, care pentru a fi veridic, trebuia să facă totul pentru a se confunda cu personajul pe care îl interpretează… Și poate mulți dintre cei care nu l-au cunoscut, l-au confundat cu personajele.
Și totuși, pentru mine Șerban înseamnă Anemone, cea mai frumoasă amintire care m-a marcat este el, Șerban și anemonele. De fiecare dată când venea la noi acasă, la Izvorani, aducea anemone. Anemona este o floare singuratică, în culori intense și chiar nu știu dacă Șerban știa că se mai numește și Floarea Paștelui și că, în credința populară, sunt flori care s-au născut din lacrimile lui Cristos și care au răsărit sub crucea Răstignirii lui Isus… Oricum, de câte ori văd anemone, simt că el, suflet neliniștit, veghează în sfârșit liniștit asupra lui Carol și a Magdei și asupra noastră, a prietenilor lui pe care nu i-a dezamăgit niciodată.
Îmi lipsește Șerban? Da, pe scena de teatru și în film, dar în mintea și sufletul meu NU, pentru că îl întâlnesc, îl simt deseori pe lângă lacul Snagov și uneori în vis, când apare cu zâmbetul inconfundabil și întreabă „Oanaaa, bancul ăsta îl știi?”.
