De când a murit tata, am trecut prin mai multe etape ale plângerii lui. Imediat după, am simțit un gol imens și, evident, mi l-am umplut cum am putut. A murit într-o perioadă în care abia începeam să ne cunoaștem ca adulți și a fost nevoie de mult efort imaginativ ca să-i completez figura. Multe piese care îi alcătuiau imaginea, așezându-mi-le, potrivindu-le din poveștile pe care le auzeam despre el. Dar mă bucur că, trecând prin aceste etape, figura lui s-a transformat în timp.
Mi-a fost, pe rând, dor de el, l-am admirat, l-am idolatrizat, l-am urât, l-am blestemat, l-am batjocorit, l-am iertat, l-am iubit, ca acum să-mi fie din nou doar dor, mult dor de el. Și cred că asta e frumusețea pierderii pentru fiecare dintre noi: că odată ce nu mai e omul respectiv, poți să simți pentru el acest frig-cald care îți apasă pieptul: dorul, sentimentul viu al paradoxului.
Acum se împlinesc 10 ani de la moartea lui. Deși aproape în fiecare an traversez aniversarea morții lui într-un mod simplu, bând o bere sau amintindu-mi printr-o poveste de el, anul acesta dorul m-a găsit mai bine.
Mă cert deseori că sunt prea indiferent când mi-l amintesc sau îl menționez, dar adevărul e că sunt așa pentru că aud aproape în fiecare zi despre el de la cineva. O poveste. Un film la tv. Un banc pe care îl spunea el.
Mi se adresează lumea cu titlul de fiu al lui Șerban Ionescu și al Magdei Catone. Mă întreabă dacă mă deranjează umbra părinților. Nici nu știu dacă e așa mare umbră. Până la urmă, nu sunt fiul lui Hagi. Dar umbră sau nu, nu mă va deranja niciodată să fiu numit fiul părinților mei sau fiul tatălui meu. Pentru că să fiu văzut așa, asta e doar încă o modalitate de a insinua dor.
Poveștile adunate aici insinuează dor. Fie că dorul doare sau mângâie, el este la fel de puternic și necesar ca speranța, el este premergător acțiunii. Iar acțiunea este esențială. Nu numai în teatru. În viață. De la dor a plecat și ideea acestui festival.
Încurajez oamenii care citesc aceste povești și rânduri și cărora li se insinuează dorul în piept, să ne scrie. Să ne trimită povești care, la rândul lor, răspândesc dor. Sau nu.
Povești cu Șerban Ionescu, Pelicanu’, tata sau cum i-ați mai spune voi. Povești necenzurate, oneste, personale sau nu. Povești despre orice a trecut, nu mai poate fi, dar vreți să fie auzit.
